X. Crezul creștin – Escatologia (1)

michelangelo

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie!

În secțiunea dedicată Bisericii, am arătat că după Rusalii istoria devine spațiul în care se arată întreaga iconomie a lui Dumnezeu cu privire la om și creație: procesul de regenerare, de ieșire de sub puterea păcatului și a consecințelor căderii, dar și procesul de creștere a omului până la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos (Efes. 4:13). Creștinii cred în eficiența lucrării lui Cristos, atât în privința mântuirii de sub păcat, cât și a recapitulării tuturor lucrurilor, a unirii lor cu Dumnezeu. În lume, omul beneficiază în parte de ceea ce a realizat Isus Cristos, într-un proces de înnoire ce ține toată viață și care se încununează doar în ziua învierii. De aceea, pentru spiritualitatea creștină, speranța este una dintre virtuțile esențiale. Creștinii sunt mântuiți în această nădejde a înfierii, a așteptării pline de speranță a restaurării finale a tuturor lucrurilor (Rom. 8:19-25). Cu această subliniere putem concluziona că viața creștinului în lume are un profund caracter escatologic. Orientarea creștină spre cetatea viitoare din ceruri (Evrei 13:14) se datorează noului statut al omului de cetățean al cerului ce așteaptă cu speranță restaurarea completă a ființei sale, pentru a deveni asemenea lui Cristos (Filip. 3:19-20). La finalul simbolului de credință, Biserica mărturisește această nădejde a învierii morților și participarea creației la un alt veac sau la un alt mod de existență pe care îl inaugurează revenirea în slavă a lui Isus Cristos. Citește în continuare „X. Crezul creștin – Escatologia (1)”

IX. Crezul creștin – Biserica

Last-Supper

Și în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică!

Articolul din crez despre Biserică este scurt și enunță patru adevăruri despre natura Bisericii: unitatea (vorbim despre o identitate fundamentată trinitar, ce are la bază unitatea lui Dumnezeu ca pluralitate de persoane – singurul Duh al lui Dumnezeu și o singură nădejde a chemării creștine; un singur Domn, Cristos, ce fundamentează o singură credință și un singur botez; un singur Dumnezeu și Tată, care lucrează în toți și în toate, cf. Efes. 4:4-6); sfințenia (deoarece sfânt este întemeietorul ei; este o caracteristică ce presupune dedicarea totală față de Dumnezeu, fidelitatea unei legături de iubire, expresia prezenței lui Dumnezeu în lume, dar și o actualizare în istorie a împlinirii umane, a unui mod de viață nou ce reflectă asemănarea cu creatorul); universalitatea (vizează spațiul – întreaga lume și timpul – întreaga istorie, precum și faptul că toate categoriile de oameni, indiferent de rasă, gen, condiție socială, au loc în trupul lui Cristos); apostolicitatea (privește temelia și stabilitatea Bisericii, cf. Efes. 2:20, 1Cor. 3:11 și Apoc. 21:14; trimite la fundamentul ei, constituit de viața și mărturia apostolilor, cei ce au primit și transmis revelația lui Isus).

Citește în continuare „IX. Crezul creștin – Biserica”

VIII. Crezul creștin – Persoana și iconomia Duhului Sfânt

42140-holy-spirit.800w.tn

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul…

Persoana și iconomia Duhului Sfânt ocupă un loc aparte în tradiția creștină din mai multe motive: gândirea teologică nu a explorat la fel de mult acest subiect în comparație cu subiectele cristologice; textul biblic nu este la fel de generos cu privire la afirmațiile legate de persoana Duhului Sfânt așa cum sunt cele despre Fiul sau Tatăl; cele mai multe pasaje biblice cu caracter pneumatologic vizează iconomia Duhului; practica eclesială și gândirea teologică au dezvoltat destul de timpuriu mai multe poziții care au îngreunat înțelegerea cu privire la locul și rolul Duhului în Sfânta Treime și în viața Bisericii (erezia montanistă, celebra formulă filioque ce susține că Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul sau poziția care susține că Duhul este legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul etc.); dificultatea înțelegerii și asumării iconomiei Duhului Sfânt în privința darurilor și experiențelor de tip carismatic (mișcările sectare, pozițiile cesaționiste, forme ale spiritualității care acceptă doar anumite daruri ale Duhului, instituționalizarea carismelor); spiritualitatea creștină nu a dezvoltat suficient o practică a raportării credincioșilor la persoana Duhului (practica rugăciunilor adresate acestei persoane, ideea unei relații personale cu Duhul Sfânt); dominanta cristologică din teologia și spiritualitatea creștină (pneumatologia riscă să fie uneori o anexă, o temă secundară).

Citește în continuare „VIII. Crezul creștin – Persoana și iconomia Duhului Sfânt”