Autoritatea și limitele ei

jesuswashingfoot-webcopy

Conceptul de autoritate

Autoritatea este instanța care face posibilă devenirea, schimbarea sau transformarea. Etimologia termenului auctoritas din latină ne indică sensul primar care subliniază că autoritatea este ceea ce face să sporească, să crească. De aici izvorăște utilizarea termenului cu sensul de model, maestru, garant, responsabil, cel care confirmă, promotor, creator, autor. Din definiție se pot delimita două dimensiuni ale conceptului: cea relaţională – autoritatea presupune o relaţie între cel care devine şi cel care face posibilă devenirea; cea a sensului sau a scopului ei – autoritatea produce, sporeşte, devenirea având un sens al îmbogăţirii, al dezvoltării celui supus procesului de schimbare. Pe lângă cele două elemente, se mai poate adăuga domeniul în care se exercită autoritatea. Ideea de bază este aceea că autoritatea este constitutivă experienței umane și se aplică în toate domeniile de activitate. În ceea ce privește dimensiunea relațională, autoritatea instituie un raport asimetric între cel care are autoritatea și o exercită și cel ce își asumă să intre în raport cu ea și să beneficieze de exercițiul ei. Autoritatea reclamă un raport de supunere, o relație care admite ideea de ascultare, acceptarea celuilalt ca instanță care intervine cu proiect și limite bine stabilite în propria experiență. Citește în continuare „Autoritatea și limitele ei”

Despre zeii care ne subjugă

74661009-statues-of-ancient-greek-gods-at-academy-of-athens-greece-s-national-academy-and-the-highest-researc

Societatea românească se află într-un complex și dureros proces de tranziție. Numai că lucrurile se petrec în confuzie și fără repere. Există senzația că nu știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Sporadic revendicăm anumite conținuturi sau bucăți de istorie, însă o facem infantil și cu nostalgii bolnăvicioase. Destul de rar menționăm idealuri și orizonturi de atins, dar fără convingerea că ele există în mod real și că ar avea darul să tureze motorul unei existențe sociale anemice și dezorientate. Criza pe care o traversează societatea actuală poate fi analizată ca pe o criză a valorilor. Instituțiile fundamentale (de la familie și biserică, până la școală și justiție) se zbat în tot soiul de conflicte și situații aproape fără ieșire pentru că nu este definită și nici asumată o poziție axiologică ce le poate da sens și funcționalitate. Impresia de provizorat, lipsa de consistență și dezorientare sunt semnele unui tip de robie în care se complace spiritul unei societăți dominate de vechi fantasme ale omenirii încarnate în zei și personaje simbolice. Ne vom referi la câteva aspecte ce stau sub zodia unor zei care încă ne subjugă. Citește în continuare „Despre zeii care ne subjugă”

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (3)

discipleship-c

Ne-am obișnuit deja cu stilul narativ alert al Sf. Marcu. În primele trei capitole, ucenicii asistă la o succesiune de evenimente pline de tensiune realizate de Isus în Galileea. Scenele sunt scurte și sugerează o anumită grabă și o mișcare ce precipită reacții și manifestări legate de identitatea și opera unui maestru atipic. În jurul lui Isus se mobilizează imediat forțe și personaje tip cum ar fi îndrăcitul și leprosul, vameșii și păcătoșii, slăbănogul și bolnavii din cetăți, masele de oameni și liderii religioși. În grila de lectură propusă, cadrul acestor confruntări, cu lecții scurte și dense, reprezintă școala prin care au trecut discipolii, pregătirea lor pentru selecția ce va urma. Dacă strategia lui Isus a fost să recruteze ucenici și să îi pregătească pentru ceva anume, atunci o primă etapă a acestui proces a fost să îi expună la propria misiune, să le arate cine este și ce poate să facă. În esență, Sf. Marcu subliniază trei lucruri cu privire la activitatea lui Isus: vestea evanghelia; îi învăța pe oameni; vindeca și scotea dracii. În etapa de început a procesului, ucenicii sunt părtași la această activitate publică complexă cumva din umbră, fără să îi vedem în acțiune, interacționând cu oamenii și cu Isus. Ei apar ca asistenți și martori la cele realizate de învățătorul lor, având libertatea să se miște, să își pună întrebări, să analizeze ceea ce văd și aud. Merită să subliniem câteva elemente din aceste scene care insistă pe profilul învățătorului și pe modul său de lucru, dar și pe posibilele reacții ale discipolilor. Citește în continuare „Ucenicia în Evanghelia după Marcu (3)”