Frica este acceptată ca o reacție normală a ființei umane în fața unui pericol sau a violenței. Este parte a existenței umane și admite atât valențe pozitive, cât și negative. Ne poate feri de diverse amenințări, dar ne și poate bloca în anumite tipare comportamentale dăunătoare. La nivel social, frica ia amploare și se dezvoltă ca urmare a unor mecanisme care iau în calcul atât pericole reale, cât și pe cele fictive. Aceste temeri se împărtășesc foarte ușor prin mijloacele de comunicare în masă. Ingredientele cele mai utilizate de cei care alimentează fricile sunt exagerarea, știrile false sau incomplete, generalizarea, accentuarea evenimentelor negative, creionarea în negru a viitorului etc. Oamenii pot fi ușor manipulați pe baza acestui mecanism de apărare, de reacție rapidă la stimuli care privesc atât viața individuală, cât și pe cea socială.
În contextul societății românești, ne interesează acest subiect pentru că la noi s-a dezvoltat o cultură a fricii, care are o istorie lungă și complexă, și care continuă într-un prezent plin de incertitudini. Analizând lucrurile mai în profunzime, putem constata că producerea și gestionarea fricii sunt legate intim de modul în care noi administrăm relațiile de autoritate. Într-o cultură a fricii, orice autoritate este receptată mai întâi ca pe o posibilă sursă de amenințare, ca un potențial pericol. Funcționarea patologică a autorității în societate ia forma alimentării acestui instinct în orice tip de relație asimetrică, în orice ipostază a manifestării unei autorități. Întâlnim acest lucru în familie, în biserică, la școală, la locul de muncă, în administrație etc. Putem analiza acest subiect în detaliu pe fiecare palier al vieții sociale, însă ne vom limita la a exemplifica, pe scurt, o serie de situații care produc în continuare efecte negative semnificative în societatea noastră.
La nivelul experienței creștine comune, Dumnezeul în care cred românii este definit în mare parte pornind de la imaginea unei autorități care nu suportă păcatul omului și care este mereu pregătită să intervină la orice abatere de la poruncile sale. Este adevărat că Scriptura vorbește despre frica de Dumnezeu. Probabil cel mai cunoscut citat este cel din cartea Proverbelor: „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii” (Prov. 1:7). Însă interpretarea pasajelor biblice se poate realiza în mai multe moduri. Concepția religioasă antică a unei divinități care dorește să controleze instinctele omului și mai ales să se opună tuturor expresiilor orgoliului său a rămas ca un reziduu important în creștinism. Dominanta soteriologică a spiritualității creștine ne invită la un tablou al raportului cu divinul care este dominat de teama de judecata de apoi, precum și a intervențiilor din prezent prin care Dumnezeu pedepsește încălcarea poruncilor sale. Pedagogia fricii este folosită frecvent și ca mesaj evanghelistic, ca modalitate de a convinge oamenii să renunțe la rău și să se căiască de păcatele realizate, dar și în raporturile dintre cler și credincioși.
La nivelul familiei, modelul cultural tradițional promovează ideea că bărbatul este capul familiei, iar femeia trebuie să se teamă de bărbat. Această sintagmă biblică (Ef. 5:33) este interpretată după o antropologie care oferă bărbatului calitățile unei ființe umane superioare partenerului său de viață. Această imagine este promovată masiv și fără niciun fel de punere în discuție în cadrul comunității și familiei creștine și a produs un impact mare în societate. Frica femeii de bărbat admite o diversitate de expresii, dar reușește să legitimeze cele mai barbare justificări ale discriminării de gen și ale violenței domestice. Deși tranziția începe să pună sub semnul întrebării acest raport dintre bărbat și femeie, dimensiunea fricii nu dispare, iar ea alimentează enorm de mult spațiul domestic prin canalizarea unei părți ale acestui instinct către educația copiilor, un subiect pe care îl lăsăm la analiza cititorului.
Școlile din țara noastră au cultivat imaginea profesorului model care se impune nu numai prin rigoare profesională, ci și prin severitatea cu care își tratează elevii. Frica de profesor reprezintă apanajul esențial al spiritului pedagogic din școlile noastre. Dascălul nu se poate impune ca autoritate decât printr-un raport de forță care generează teama și mobilizarea artificială a elevului pentru a răspunde exigențelor acestuia. Fără frică, se instaurează anarhia, iar elevii pot simți că pot juca rolul lor și pot submina autoritatea celui de la catedră. Pentru a câștiga din start bătălia, școala creionează tiparul profesorului ideal prin portretul omului sever, care impune distanță și superioritate, care cere supunere și respect necondiționat, care nu discută, ci doar impune termenii relației.
În context profesional, ideea de manager sau șef este definită cu ajutorul unei concepții similare cu cea din educație. Deși în multe companii asistăm la importul modelelor manageriale occidentale, bazate pe o altă viziune cu privire la șef, companiile de stat sau cu capital autohton, dar mai ales spațiul instituțiilor publice, sunt dominate de ideea șefului zbir, a instanței care impune frica în angajați. Într-un asemenea sistem, relația dintre salariați și manageri este una de permanentă tatonare reciprocă, de evaluare a vigilenței cu care fiecare îl observă pe celălalt și-i poate scăpa controlului. Șeful este acolo ca să-l prindă pe angajat că nu-și împlinește atribuțiile, iar cel din urmă caută mereu soluții pentru a-și face viața mai ușoară. Premisele celor două părți sunt cam aceleași și fiecare se comportă ca și cum celălalt este dușmanul. Ca urmare, frica se instaurează sistemic și mobilizează doar munca de mântuială, lipsa de angajare sau de asumare a profesiei ca vocație.
Încheiem șirul acestei scurte analize prin menționarea raportului dintre cetățeni și oamenii legii. Acesta este unul dintre cele mai bune exemple din societatea românească pentru că teama de poliție reprezintă încarnarea cea mai clară a instinctului fricii în contextul societății noastre. Acest lucru nu este legat neapărat de istoria recentă și de faptul că instituția publică a fost utilizată de statul autoritar pentru a controla populația prin inducerea unei stări de frică generalizate. În orice sistem socio-politic, poliția joacă rolul de instrument al statului care aplică coerciția și măsuri punitive. Acest aspect poate induce un anumit nivel al fricii și o oarecare tensiune relațională în raportul cu cetățeanul. La noi însă, acest raport depășește toate cadrele normalității. Prezența în acțiune a acestei instanțe este mereu generatoare nu numai de frică, ci și de incertitudine, iar aceasta din urmă o amplifică pe cea dintâi. Exercițiul acestei autorități crește lipsa de claritate cu privire la ceea ce este legal și ce nu prin maniera de abordare a faptelor, prin nota de superioritate adoptată în relație, prin suspiciunea constantă că ceva nu e în regulă.
Fiecare dintre noi poate continua analiza unor cazuri sau domenii ale societății unde este exercitată autoritatea instituită cu ajutorul unui mecanism de putere desfășurat la nivel social, economic sau politic. Deși progresăm greoi, încă ne mișcăm în cadrele unei culturi a fricii, încă ne bântuie acest instinct care ne transformă, mai mult sau mai puțin, atât în victime, cât și în promotori ai ei. Cearta noastră cu autoritatea este una funciară. Distorsiunea realității autorității în viața noastră începe din educație, prin toate instituțiile ei, și apoi este extinsă pe toate palierele vieții sociale. Depășirea progresivă a acestui spirit se poate realiza prin redefinirea autorității și a acceptării rolului ei de instanță care produce progresul individual și instituțional, mai multă libertate și o devenire spre obiective clare.
Dănuț Jemna
Alteritas 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.