Tema odihnei este una foarte provocatoare pentru creștinul contemporan. Asta pentru că spațiul ideatic și comportamental ne oferă perspective diverse asupra definirii unui stil de viață și care pot acorda mai multă sau mai puțină atenție acestui subiect. De pildă, societatea ne convinge că la tinerețe avem suficientă energie ca să investim în educație și carieră și că putem munci foarte mult fără să fie nevoie de prea multă odihnă. De asemenea, în perioada de activitate ne confruntăm cu cerințele unei societăți de consum, cu standarde de viață înalte la care dorim să accedem, iar munca ne acaparează cea mai mare parte a timpului și a energiei de care dispunem. Astfel că odihna tinde să fie amânată spre vârsta bătrâneții, convinși că, la pensie, vom avea tot timpul din lume să o recuperăm.
Această iluzie se acceptă destul de lesne, în ciuda noilor curente comportamentale care livrează generației tinere și educate, dar și cu resurse financiare, idealul unei vieți ce implică realizarea de vacanțe binemeritate cu toate condițiile de relaxare pe care ni le putem permite. În același timp, formatorii de opinie încearcă să depășească ideea clasică a odihnei care se rezumă la încetarea activităților, adică oprirea de la muncă, și adaugă importanța unei perspective holiste despre odihnă. Alături de starea fizică, se insistă pe tema problemelor de sănătate psihică și pe nevoia de refacere la toate nivelurile ființei noastre. Nu în ultimul rând, prin recuperarea conceptului de spiritualitate, definit ca un stil de viață bine definit, odihnei i se atribuie o viziune mai largă și este pusă pe lista cu prioritățile la care trebuie să răspundă cel care pretinde că are sau practică o anumită spiritualitate.
În contextul spiritualității creștine, odihna a căpătat accepțiunea de disciplină sau de practică ce este asociată cu viața de zi cu zi și cu transformarea ființei noastre în acord cu voia lui Dumnezeu. Coordonatele teologice ale odihnei se găsesc în Scripturi începând cu Vechiul Testament prin definirea zilei de odihnă ca un semn al legământului poporului evreu cu Dumnezeu (Ex. 31:17). Importanța acestei zile din săptămână ca una sfântă, în care orice activitate trebuie întreruptă pentru ca omul să se odihnească, este subliniată prin stipularea în decalog a unei porunci cu privire la Sabat (Ex. 20:9-11). Fundamentul pentru această lege divină se găsește chiar în iconomia creației. Textul biblic subliniază că Dumnezeu îi cere omului să respecte ziua de odină pentru că el însuși a muncit șase zile și s-a odihnit la finalul lucrării sale. De asemenea, semnificația profundă a respectării Sabatului este subliniată și de implicația încălcării poruncii. Pedeapsa capitală este stipulată în Legea lui Moise pentru toți cei care vor lucra în ziua de odihnă. Invalidarea acestui semn divin reprezintă o desconsiderare a iconomiei lui Dumnezeu în lume, a actului său creator care pune fundamentul întregii existențe, este un fapt de încălcare a legământului dintre Dumnezeu și ființa creată. Profeții interpretează acest semn al Sabatului ca o promisiune a lui Dumnezeu de sfințire a poporului evreu, adică de fidelitate în relație, de dedicare reciprocă (Ex. 20:12). În același timp, după multele conflicte dintre evrei și Dumnezeu, așa cum este și plecarea în robie, odihna a fost mereu semnificată ca o refacere a unei stări de bună relație dintre cele două părți, reașezarea tuturor lucrurilor pe temeiul unui nou legământ. De aceea, încălcarea zilei de odihnă reprezintă nu doar un act de neascultare, ci și unul de invalidare a unui legământ de credincioșie. Menirea zilei de odihnă, ca reorientare de la muncă și activitățile cotidiene către Dumnezeu, este aceea de a actualiza mereu promisiunea divină și de a-l pune pe orice om din popor din nou și din nou în fața celui care l-a creat și pe care l-a ales să i se descopere. Pentru evrei, funcția ritmică a Sabatului nu se oprește la o zi din șapte, ci continuă la un an din șapte. Anul sabatic are menirea da a asigura odihna pământului, dar și ocazia ca cei săraci și lipsiți să se poată folosi de darurile pământului (Ex. 23:10-11). Raportul de unu la șapte merge și mai departe, astfel că după 49 de ani, adică după șapte ani sabatici să existe un an al reașezării tuturor lucrurilor într-o ordine pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru poporul său (Lev. 25:8-55). Anul de veselie este un an sabatic special care cere refacerea proprietăților pentru fiecare familie și pentru fiecare trib al poporului Israel. Semnificația acestui an este subliniată de textul biblic ca o disciplină care să indice că omul este doar un administrator al pământului și că adevăratul stăpân este Dumnezeu. Orizontul de timp în care fiecare își poate exercita calitatea de administrator implică și responsabilitatea față de semeni și față de creator.
Aceste coordonate biblice au fost stabilite pentru poporul evreu și nu au caracter de universalitate. Însă pedagogia acestui ciclu de zile și ani sabatici are o importanță majoră pentru spiritualitatea creștină. Dacă ziua de odihnă avea o semnificație aparte cu privire la legământul dintre poporul evreu și Dumnezeu, creștinii preiau aceste elemente din revelația biblică în contextul noului legământ realizat de Isus Cristos. Semnul sabatului, săptămânal, anual sau de la 50 de ani, este unul care vorbește despre statutul omului în fața lui Dumnezeu și a semenilor săi în condițiile întrupării Fiului. El anunță eliberarea din robie, nu cea egipteană din vechime, ci a păcatului în care este captivă omenirea. Astfel omul dobândește adevărata odihnă (Evrei 4:9-10), cea a împăcării cu Dumnezeu. Vorbește despre demnitatea umană și reconcilierea între noi ca ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Atrage atenția asupra justiției sociale și a situației economice în care se pot găsi semenii noștri. Ne spune că tot ceea ce avem nu ne aparține decât în calitate de administratori ai creației și că prin această poziție nu numai că nu putem dispune după bunul plac de ceea ce avem, dar vom da și socoteală de isprăvnicia care ne-a fost încredințată. În fine, ne cere să analizăm poziția noastră față de persoana divină dincolo de toate responsabilitățile pe care le-am avea și activitățile pe care le-am practica zi de zi. Semnificația biblică a odihnei condensează totul în actul decisiv al raportării la Dumnezeu atât în calitate de creator și stăpân al creației, cât și de fundament și sens al existenței umane. Legământul cu Dumnezeu nu se referă la un raport juridic, la un set de legi care trebuie respectate, ci la o repoziționare a omului față de ființa divină pentru a trăi cu adevărat, la parametrii constituției primite la creație și în acord cu rațiunea noastră de a fi. În continuare, insistăm cu câteva detalii asupra disciplinei odihnei din perspectiva spiritualității creștine.
Un aspect esențial legat de disciplina odihnei este ritmul vieții. Suntem ființe care trăim în timp, care suntem marcați de secvențialitate, de dinamica trecerii timpului. Prin creație, Dumnezeu ne-a orientat existența prin ritmul legilor naturii care ne oferă trecerea de la zi la noapte, de la un anotimp la altul. Inclusiv organismul nostru este marcat profund de cadența bătăilor inimii și a respirației, a transformărilor biologice permanente, dar și de timpul subiectiv al percepției cu privire la dinamica schimbărilor individuale și colective. Ca ființe limitate, conștientizăm nevoia de refacere a resurselor și energiilor pe care le punem la lucru mereu în viața de zi cu zi. Odihna apare ca o nevoie fundamentală care asigură stabilitatea necesară pentru a ne putea desfășura normal existența în lume. În funcție de datele particulare ale fiecărei persoane, dar și a societății în care trăim, apare inevitabil un proces de negociere și de calibrare a ritmului vieții, deci al intervalelor și modalităților de a ne odihni. Pentru un creștin, disciplina odihnei ia în calcul toate aceste date concrete ale experienței umane și le pune în acord cu o logică mai amplă a iconomiei divine care se desfășoară cu noi în lume. Disciplina odihnei presupune acordarea ritmului vieții noastre cu timpul lui Dumnezeu. Pentru creștini, Sabatul nu mai este o zi anume din săptămână sau un an din șapte, ci un timp din prezentul fiecărei zile care adună și resemnifică dinamica vieții noastre prin raportarea la Dumnezeu. Este instrumentul care dă ritmul corect al existenței noastre, care nu ne lasă prinși în capcana unei alte metrici care ne este impusă în numeroase moduri. Avem de ales între a fi captivi în robia timpului printr-o cadență ce ni se livrează din exterior sau putem intra în libertatea odihnei divine, în rezonanță cu un alt timp, cu un alt puls al vieții pe care îl putem propune noi înșine. Societatea actuală ne oferă perspectiva unui tempo cu două intervale: timpul de muncă și timpul de odihnă. Acesta se desfășoară la nivelul unei zile (ore de muncă și ore de odihnă), al unei săptămâni (zile de lucru și weekend), al unui an (perioade de muncă și concedii). Însă ideea de odihnă este frecvent receptată ca o evadare din contextul cotidianului unde ne simțim presați din toate direcțiile și amenințați cu epuizarea. În plus, sub influența secularismului, creștinii sunt ispitiți să rezume spiritualitatea la religios și să o consume în acest interval al timpului liber, mai ales al zilei de duminică. Ideea unui ritm care separă sacrul de profan, biserica de societate, timpul dat lui Dumnezeu și cel dat lumii reprezintă o variantă ce ni se livrează ușor și care poate părea rezonabilă.
Spiritualitatea creștină propune o resemnificare a ritmului existenței noastre și a măsurării timpului. Eliminând orice formă de dualism și de separare a intervalelor ca unele alocate lui Dumnezeu și altele lumii, cei credincioși receptează dinamica existenței ca un dar al lui Dumnezeu și ca o normalitate pe care o pot gestiona coerent. Odihna nu este cerută nici ca o reacție la sclavia epuizării în muncă, nici de nevoia obiectivă a refacerii. Disciplina odihnei are ca miză nevoia permanentă de acordare a ființei noastre la ființa și iconomia divină. Acest obiectiv nu poate fi atins după o rețetă, ci corespunde unicității și dinamicii specifice fiecărei persoane. Odihna nu este pasivitate și inactivitate. Ea este incorect pusă în contrast cu munca și cu activitățile cotidiene. Știm că organismul nostru nu se oprește din activitate niciodată. Odihna înseamnă a trece la un alt tip de activitate, o alternanță care ne dă putința recalibrării și dozării corecte a energiei, a reîncărcării acestor energii, a le lăsa loc și a le recepta coerent, pentru că trăim din ceea ce primim mereu.
Un alt aspect important al odihnei este acela că ne învață să gestionăm faptul că suntem ființe dependente și limitate. Datorăm ființa lui Dumnezeu și celorlalți, resurselor pe care le primim mereu ca daruri pentru a putea trăi. Disciplina odihnei ne cere să facem gesturi de renunțare, de capitulare. Ne amintește că nici munca și nici celelalte activități nu se termină niciodată, că depindem de ele, dar că nu suntem sub robia lor. Dependența poate fi trăită ca necesitate, sub povara nevoilor, sau ca libertate, în iconomia darului. Disciplina odihnei ne sensibilizează la acest capitol și ne face mult mai lucizi cu privire la nevoia de ceilalți și de Dumnezeu. Ne face capabili să evaluăm că ceea ce avem este un dar pe care îl primim și îl putem împărtăși cu ceilalți. Nu este lipsit de importanță faptul că spiritualitatea biblică a cultivat ideea de a veni înaintea Domnului în ziua de odihnă împreună cu darurile noastre cele mai bune. Nu pentru că el ar avea nevoie de ele, ci pentru că este o pedagogie care formează deprinderi și o înțelegere mai profundă despre sensul existenței. De asemenea, disciplina odihnei ne învață că suntem limitați și că trebuie să învățăm nu numai să ne cunoaștem limitele, ci și să le respectăm. A spune nu sau stop în fața avalanșei de cerințe de realizat reprezintă reflexul normal, atât de protecție pentru a nu fi dați peste cap, cât și de respect pentru sine și pentru cel care ne-a creat. Apelul la odihnă ne arată că suntem vulnerabili și fragili, dar ne oferă și satisfacția cunoașterii de sine și aprecierii sincere a ceea ce suntem și am realizat. Timpul de odihnă ne oferă distanța necesară față de falsele obiective sau evaluările nerealiste despre viața noastră.
Mai subliniem că odihna nu este o practică individuală, ci una comunitară. Această disciplină nu privește izolarea în solitudine, ci reîmprospătarea ființei prin orientare în plan relațional. În această viziune, pe lângă participarea la viața trupului lui Cristos printr-o serie de practici adecvate, disciplina odihnei implică o serie de elemente de etică și responsabilitate socială. Cu alte cuvinte, creștinul trebuie să fie interesat și de odihna sa, dar și de a semenilor, indiferent că este vorba despre biserica locală sau de societatea în care trăim. Există mulți oameni din jurul nostru care nu pot avea acces la un nivel potrivit de odihnă pentru că profesia sau condițiile economice și sociale îi obligă să muncească mult mai mult decât este necesar. Starea de sărăcie, discriminarea pe piața muncii, cea rasială sau cea de gen pot produce asemenea rezultate de inegalitate în privința accesului la odihnă. În comunitățile creștine, de exemplu, din pricina unei lipse de coerență teologică și antropologică, este tacit acceptată supraîncărcarea cu responsabilități domestice ale femeilor, chiar dacă acestea au și un loc de muncă. Însă bărbații își justifică accesul mai mare la timpul liber și odihnă din pricina superiorității sale atât în familie, cât și în biserică. Potrivit revelației biblice, disciplina odihnei ne deschide ochii către semeni, ne invită să sprijinim efortul lor de a se despovăra, de a trăi cu demnitate, de a fi priviți și primiți prin prisma calității lor de ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, indiferent de statutul social pe care îl au. Observăm din viața lui Isus Cristos că a dezlega poverile celorlalți reprezintă o acțiune impusă de ziua de odihnă (In. 5). De aceea, una dintre slujirile importante cu care putem contribui la viața comunității este să îi ajutăm pe oameni să beneficieze de un timp de odihnă. Acest lucru se poate face în multe moduri, de la sprijin material, până la ajutarea lor să conștientizeze importanța acestei discipline și în viața lor.
Nu în ultimul rând, apreciem că odihna este o realitate iconică ce joacă un rol important în ceea ce numim pregătirea noastră pentru viața veșnică. Odihna noastră presupune experiența actualizării în lume a împlinirii vieții umane care se va desăvârși în escaton. Așadar, această disciplină cultivă anumite simțuri și comportamente care produc o înrădăcinare escatologică a ființei noastre, o pregătire și anticipare a odihnei și plinătății vieții veșnice. Frecvent este utilizată sintagma care subliniază că vom avea timp să ne odihnim dincolo în viața viitoare, iar aici avem menirea să muncim și să realizăm cât mai multe. Această falsă concepție despre escaton ca un spațiu al trândăviei este refuzată de Părinții Bisericii, care propun o viziune dinamică de progres continuu al persoanei umane și de utilizare a capacităților sale în condițiile pe care le vom avea la înviere. Ideea unei continuități între viața de aici și cea viitoare ne face să regândim și tema muncii, dar și pe cea a odihnei. Miza este armonia ființei noastre care se dezvoltă într-un ritm al vieții ce le implică pe amândouă.
Dănuț Jemna
Alteritas 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.