Revenim asupra sărbătorii Cincizecimii cu câteva observații care privesc viața creștină contemporană și modul în care se realizează raportarea credincioșilor și a comunităților creștine la persoana și iconomia Duhului Sfânt. Pe de o parte, specificul epocii pe care o trăim încurajează o mai mare atenție și receptivitate a oamenilor cu privire la ceea ce generic numim spiritualitate. Indiferent ce semnificație primește termenul, acesta este tot mai clar parte a culturii actuale și beneficiază de un tip de interes general crescut ce se concretizează într-o prezență constantă în spațiul public cu ajutorul mijloacelor culturale. Pe de altă parte, comunitatea creștină pare că nu reușește să se folosească de acest cadru prielnic pentru a-și exprima mai bine mesajul și arată anumite lipsuri în ce privește propria înțelegere și practică, o anumită carență cu privire la prezența și lucrarea Duhului Sfânt, persoana divină care vine în istorie să actualizeze identitatea și opera Fiului lui Dumnezeu întrupat. Pe scurt, facem trimitere la trei aspecte pe care le considerăm importante pentru prezent în relație cu importanța sărbătorii pe care o celebrăm în această perioadă a anului liturgic.
În primul rând, pornim de la ideea că viața creștină, inclusiv teologia creștină, reprezintă o realizare culturală, o întrupare concretă a unui mod de viață și de gândire în datele unui spațiu socio-cultural dat. Nu pledăm aici pentru ceea ce unii ar numi cultură creștină, ci luăm în calcul funcția culturii de a produce simboluri și de a transmite mesaje sau conținuturi specifice. Spiritualitatea creștină poate fi considerată o expresie a culturii de vreme ce utilizează același mecanism de a crea și transmite semnificații cu ajutorul unor instrumente bine cunoscute mecanismului cultural. Însă în context postmodern, multe din mesajele și mijloacele utilizate de tradiția creștină pentru a ajunge la destinatari suferă de un tip de anacronism, de inadecvare. Mai mult, se poate resimți din partea bisericii un fel de rezistență, de încăpățânare în a se cantona în spatele unor simboluri și mesaje care nu mai reușesc să comunice eficient auditoriului actual, mai ales că acestea au fost definite într-un context cultural diferit undeva în diverse epoci ale trecutului. Facem trimitere în special la o tendință specifică religiosului de a considera că sacrul poate fi captat și comunicat doar cu ajutorul unor anumite mijloace culturale care s-au definit cândva și care trebuie păstrate intacte pretutindeni. Orice înnoire sau inovare la acest capitol este sancționată ca orientare sectară sau eretică și este ținută la distanță de un mecanism de protecție bine pus la punct. Fără a intra în detaliile acestui subiect, subliniem doar că, în raport cu tema sărbătorii Cincizecimii, spațiul creștin arată că suferă de un decalaj, de o lipsă de ritm cu privire la iconomia Duhului Sfânt în lume. Vorbim mai ales de o lipsă de creativitate, de viziune critică și de organ profetic, coordonate ce țin de apanajul lucrării acestei persoane divine în lume. Dacă acceptăm definiția spiritualității creștine drept viața de credință trăită în Duhul Sfânt, atunci este foarte important să evaluăm dacă ceea ce trăim și exprimăm răspunde exigenței biblice de a fi sare și lumină a lumii, adică o prezență consistentă și relevantă pentru societatea în care trăim. Aici trebuie înfruntate cele două extreme tipice: una a orientării pe trecut, pe forme și simboluri care nu comunică eficient prezentului; cealaltă este cea a inovării excesive, a mimetismului cultural, a unei fluidități care diluează și redefinește mereu identitatea creștină. Dacă menirea Duhului Sfânt este aceea de a-l actualiza pe Cristos în prezent, de a-l întrupa în lume mereu în noi cadre socio-culturale, acest lucru se realizează în special printr-o prezență creativă, proaspătă. Putem vedea această realitate în multe perioade istorice din trecut, așa cum este, de pildă, perioada patristică. Părinții Bisericii, angajați profund în misiunea creștină împreună cu Duhul Sfânt, au demonstrat acest spirit de creativitate, de curaj de a inova concepte și simboluri, de a redefini și utiliza concepte culturale puternice ale epocii lor pentru a transmite mesajul evangheliei și a răspunde la întrebări presante ale vremii respective. După același model au operat și profeții din vechime sau misticii perioadei medievale și moderne a bisericii. Lecția acestor exemple este aceea că raportarea creștinilor la Duhul Sfânt nu se poate traduce decât într-o vivacitate a comunicării evangheliei, printr-un mesaj relevant și pertinent, printr-o forță și coerență a confruntării ideologiilor și tendințelor care se manifestă împotriva identității creștine, o claritate a evaluării adevăratelor probleme ale societății actuale și curajul de a demasca minciuna, ipocrizia, demagogia etc. Miza nu este renunțarea la trecut și la tradiția bisericii, ci de a le folosi pentru a crea platforma de pe care să se formuleze coerent mesajul cristic și de a împlini misiunea creștină pentru societatea actuală.
În al doilea rând, raportarea la prezența și lucrarea Duhului Sfânt în istorie vizează viața noastră de zi cu zi în parametrii unei societăți care ne livrează un stil de viață, standarde și norme, așteptări și cutume. Pentru epoca postmodernă, ingredientele stilului de viață dominant este axat pe hiper-consum, confort și comoditate, centrarea pe simțuri și trăiri, pe dobândirea aproape instantă a unor satisfacții și plăceri mundane. Suntem aruncați într-o societate dinamică, ce folosește imaginea și tehnologia pentru a ne informa și transforma după chipul dorit de toate industriile care au ceva să ne ofere și care ne dau satisfacție și împlinire. Viața de zi cu zi are o mare fluiditate, simțurile sunt întinse la maximum, iar valorile sunt foarte volatile. Ni se cere să investim preponderent emoțional, să ne reconfigurăm mereu identitatea în funcție de repere care se mișcă mereu, să fim mereu articulați cu noutățile și modelele culturale. Paradoxal, pentru asemenea vremuri, chemarea Scripturii pentru creștini este aceea de a fi o mireasă a cunoștinței lui Cristos pentru lume (2Cor. 2:14-15). Această idee cu puternice conotații pentru registrul sensibil rezonează destul de mult cu cerințele culturii actuale și poate fi actualizată în acest context pentru a putea atinge obiectivul relevanței misiunii creștine. Dacă acceptăm că viața creștină de zi cu zi este expresia legăturii noastre cu persoana Duhului Sfânt, că această persoană este profund implicată în datele concrete ale existenței noastre din orice spațiu cultural, atunci suntem invitați să îi identificăm prezența și lucrarea și să îi fim parteneri. Textul biblic subliniază câteva caracteristici ale iconomiei Duhului Sfânt: lucrează unitatea dintre oameni și ne angajează relațional prin convergență; pune în valoarea persoana fiecăruia, nu o inhibă, judecă sau desconsideră, ci îi prețuiește unicitatea; sporește ființa celui credincios prin darurile sale oferite pentru a sluji la creșterea celorlalți; oferă discernământ cu privire la cunoașterea de sine, energia pentru asumarea și vindecarea rănilor, pentru depășirea crizelor etc. Puse la lucru, aceste coordonate asigură cadrul comunitar care poate răspunde serios așteptărilor omului contemporan legate de nevoia de a găsi un cadru comunitar autentic unde ființa sa să se poată exprima, să fie prețuită și lăsată să se manifeste la adevărata ei valoare. Fără nici o pretenție de a impune ceva, de a fi o grupare superioară altora, biserica poate adresa nevoia omului contemporan prin invitația la o experiență comunitară autentică. Această autenticitate este garantată de prezența Duhului Sfânt și de lucrarea sa specifică de înnoire a ființei umane, de transformare a ei după chipul lui Cristos și de angajare a credincioșilor în relații de slujire și iubire reciprocă. Bisericile creștine pot face acest pas spre ceilalți fără să fie acuzate de agresivitate sau manipulare dacă oferă un etos al deschiderii pentru slujire, al prețuirii celorlalți așa cum sunt și de a-i ajuta în devenirea lor.
În al treilea rând, aducem în atenție un alt aspect cu valențe antropologice. Vizăm o problemă pe care comunitatea creștină nu o gestionează suficient de bine, adică o caracteristică fundamentală a modelului cristic. Dacă este să luăm în calcul critica de slăbiciune a creștinismului (așa cum a formulat-o Nietzsche, de pildă), anume că biserica promovează un om bolnav și fără voința de afirmare de sine și de putere, răspunsul bisericii este frecvent unul care concordă cu spiritul lumii, adică unul de forță, determinat de ispita de a demonstra ceva. După o lungă perioadă a modernității, în care creștinismul a pierdut din puterea sa de influență în spațiul public, postmodernitatea pare să-i lanseze din nou ispita de a se afirma cu ajutorul mecanismelor puterii, pentru a recâștiga terenul pierdut sau pentru a se putea face auzit mai bine în pluralismul vocilor actuale. Nostalgia creștinătății sau a epocii în care societatea era creștină pentru că era dominată numeric și instituțional de creștini pare să revină în multe forme și să sugereze bisericilor că este nevoie de o replică consistentă care să arate că omul creștin nu este slab și că este capabil să înfrunte toate ideologiile și proiectele de reconfigurare antropologică pe care le propun prezentul și viitorul. Acestei capcane însă credincioșii îi pot răspunde luând în serios iconomia Duhului Sfânt care ne oferă modelul celui de-al doilea Adam, adică al lui Isus Cristos. Ideea slăbiciunii ființei umane este una profund biblică și indică calitatea ei de ființă dependentă de Dumnezeu, care nu își are în sine viața și puterea de a trăi, ci o primește mereu de la creatorul ei. Dar această imagine este completată de revelația biblică adăugând că omul este o ființă teologică, că sensul și destinul ei sunt legate de Cristos, de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Paradoxul existenței umane este legat de faptul că tocmai acceptarea acestei slăbiciuni a omului, adică statutul său ontologic de ființă creată, limitată și dependentă de creator este tocmai garanția împlinirii ei, este puterea ei. Așa cum spune Sf. Ap. Pavel, în slăbiciunea noastră Dumnezeu își manifestă puterea sa. Identitatea noastră este bine definită doar în relația cu Dumnezeu. Deși omul este o ființă firavă, este chemată la o desăvârșire care vine din unirea cu Dumnezeu, pentru că avem chemarea să devenim asemenea lui Isus Cristos. După logica lumii, un om puternic este definit prin mecanisme care îl pun în opoziție sau ierarhie față de celălalt. Dar un asemenea om nu mai are nevoie de Duhul Sfânt sau apelează la Dumnezeu doar la nivel simbolic. Când creștinii încearcă să demonstreze ceva lumii, să construiască instituții și un tip de om cerute de paradigma antropologică actuală, aceștia renunță de fapt la lucrarea Duhului Sfânt și își construiesc identitatea pe cont propriu. Când biserica devine o corporație bazată pe tehnici de management, pe instrumentele puterii și persuasiunii, comite păcatul necredinței în prezența și lucrarea Duhului. Invers, asumarea coerentă a iconomiei divine cu noi în lume are darul să promoveze o imagine clară despre om, adică o ființă slabă și limitată, dar care are un destin excepțional oferit de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acesta nu este doar o falsă speranță vânturată de cei slabi, ci este actualizată de lucrarea Duhului Sfânt într-un proces de devenire care are ca orizont îndumnezeirea și viața veșnică. Nevoia de Duhul Sfânt, dependența de lucrarea care îl actualizează pe Cristos în noi reprezintă miezul spiritualității creștine care dă adevărata autoritate credincioșilor, puterea de a trăi un alt mod de viață și de a nu se potrivi spiritului acestui veac.
Dănuț Jemna
Alteritas 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.