A trăi „ca și cum”

Experiența creștinului în istorie admite o tensiune permanentă ce este dată de orientarea credinței către viața veșnică, către un eveniment viitor care va încheia prima etapă a iconomiei lui Dumnezeu. Destinul omului se împlinește la revenirea lui Cristos (Col. 3:4), când cei care au trăit în lumea aceasta vor primi darul promis al învierii și restaurării complete a naturii umane (1Tes. 4:14,17). Experiența întoarcerii omului la Dumnezeu, a actualizării operei lui Isus presupune gestionarea acestei tensiuni care trebuie asumată și înțeleasă corect. Viața creștinului în lume trebuie să ia în calcul un efort dublu pe care Sf. Ap. Pavel îl aseamănă cu un exercițiu de devenire și transformare care are loc ca urmare a unirii cu Cristos (2Cor. 4:16).

Apostolul vorbește despre un exercițiu simultan al dezbrăcării de omul cel vechi sau de modul vechi de viață supus păcatului și al îmbrăcării în omul cel nou, care suportă o devenire după modelul nostru Cristos (Col. 3:9-10). De asemenea, transformarea vieții celui credincios este prezentată în Scripturi mai întâi ca o participare la moartea lui Isus Cristos (Rom. 6:2-6), o moarte față de păcat. Ea se bazează pe decizia de a renunța la modul căzut de viață pe care ni-l însușim în lume și pe asumarea modului de viață al omului restaurat Isus Cristos, cel care a biruit păcatul și moartea și ne-a oferit darul învierii la o nouă viață (Col. 2:12, 3:1). Acest proces de înnoire se realizează prin iconomia Duhului Sfânt (Rom. 8:9), prin deschiderea continuă a celui credincios la lucrarea restauratoare a Duhului. Dinamica înnoirii are valențe sacramentale (Tit 3:5) și presupune libertatea omului de a răspunde darului lui Dumnezeu făcut lumii în Isus Cristos. Parcursul vieții creștine din istorie spre escaton este asemănat de textul biblic și cu cel al devenirii unei semințe care ajunge la maturitate, se usucă și va fi pusă în pământ pentru a rodi un trup nou la înviere (1Cor. 15:35-38). Ca ființă limitată și cu un sfârșit în istorie, omul parcurge o devenire către moartea biologică, ceea ce presupune o serie de implicații legate de slăbirea puterilor și capacităților naturale. Pe de altă parte, unirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat presupune dezvoltarea unui nou mod de viață (2Cor. 5:17) care ne pregătește pentru etapa a doua a iconomiei divine. Această tensiune între cele două mișcări, între lucrurile care se văd, și anume cele trecătoare ce țin de experiența noastră istorică, și cele care nu se văd, adică cele veșnice, (2Cor. 4:18), este trăită de fiecare credincios ca o pregătire și o așteptare care orientează întreaga viață din lume către unirea deplină cu Dumnezeu.

Orientarea escatologică a spiritualității creștine a avut mereu propriile provocări, așa cum ne arată Scriptura cu privire la comunitățile creștine din primul veac (2Tes. 2:1-12). Inclusiv apostolii au trăit cu convingerea că venirea lui Cristos se va realiza chiar în timpul vieții lor și au sperat să trăiască promisiunea transformării ființei lor (2Cor. 5:4). Mesajul lui Isus a fost presărat mereu cu tema pregătirii, a urgenței unei decizii a împăcării omului cu Dumnezeu, pentru că sfârșitul este aproape și schimbarea tuturor lucrurilor este iminentă. Biserica a păstrat această dimensiune a așteptării și a pregătirii pentru escaton, chiar dacă în anumite perioade istorice s-a mai temperat, iar în altele s-a acutizat. Din perspectivă antropologică, este importantă înțelegerea naturii transformărilor la care se supune ființa creștinului implicat în iconomia mântuirii și a pregătirii pentru viața veșnică. Tabloul acestei deveniri duble și complexe a omului este și mai dificil de explorat dacă se ține cont de realitatea căderii și de piedicile care apar atât la nivel personal, cât și în relația cu ceilalți. Sf. Ap. Pavel ne prezintă propriile experiențe (Rom. 7:14-25) și faptul că ieșirea omului de sub consecințele bolii păcatului nu se realizează automat, ci este nevoie de o înțelegere și de o asumare a iconomiei lui Dumnezeu care dezrobește omul și îl scoate de sub puterea păcatului (Rom. 8:1-15). Apostolul vorbește despre o schimbare a modului nostru de a fi, despre umblarea după îndemnurile Duhului, trăirea unei relații profunde cu persoana Duhului Sfânt,? care actualizează în noi încă din această lume ceea ce a realizat Isus Cristos (In. 16:14).

Situarea aceasta paradoxală a omului între viața din această lume și promisiunea împlinirii destinului său în escaton capătă coerență în cadrul unui model de spiritualitate și a unei viziuni consistente despre viața creștină. Pericolul extremelor, fie de a neglija complet realitatea istorică, fie de a uita de faptul că omul este este, pe acest pământ, călător spre o patrie cerească (Evrei 11:13), poate fi îndepărtat printr-o viziune pe care o expune Sf. Ap. Pavel în 1Corinteni 7:29-31: „Iată ce vreau să spun, fraților: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru cei care au neveste să fie ca și cum n-ar avea; cei ce plâng, ca și cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece”. Această paradigmă de a trăi „ca și cum” reflectă înțelepciunea lui Dumnezeu care ne invită să folosim creația și toate oportunitățile din această lume cu măsura cuvenită a credinței noastre și cu orientarea pe care ea o cere către împlinirea destinului nostru escatologic. A nu abuza și a nu te lăsa abuzat de lucrurile din lumea aceasta reprezintă exact cheia noului mod de viață la care sunt invitați cei credincioși de Isus Cristos. Păcatul și puterea lui au produs această schimbare la nivelul omului, o răsturnare a echilibrului său relațional cu lumea și l-au condus la o stare de robie. Acest „ca și cum” nu presupune relativizarea importanței experienței istorice, nici neglijarea locului și rolului omului în lume, ci tocmai o schimbare de paradigmă, o schimbare a poziției omului în raport cu toate lucrurile. Ideea de bază din textul biblic este aceea că chipul (schema) sau maniera în care se desfășoară viața omului în lume este într-o continuă mișcare și transformare afectate de păcat (1In. 2:17), iar ceea ce este stabil și esențial sunt identitatea sa, calitatea de ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, poziția sa de preot și mediator peste lume. Acestea din urmă au fost relativizate și pierdute din pricina căderii, iar dinamica vieții omului în lume a căpătat o altă schema decât cea intenționată de creator. Prin ruptura sa de Dumnezeu s-a ajuns la înrobirea omului față de tot ce presupune existența sa, de la căsătorie și viața socială, până la cea economică și politică.

Întoarcerea omului la Dumnezeu implică o repoziționare față de tot ceea ce se petrece în lume și o reconsiderare a locului și rolului său în creație. Viața celui credincios în istorie presupune a se folosi de întreaga creație și de tot ceea ce omul a construit, dar nu ca un scop în sine, ci ca mijloace prin care se afirmă calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu și de preot care conduce întreaga creație într-o nouă relație cu creatorul. Această reașezare a omului în raport cu lumea are la Sf. Ap. Pavel o miză escatologică și este cerută și de importanța misiunii creștine de a proclama evanghelia, a duce mesajul lui Cristos tuturor oamenilor. A trăi „ca și cum” presupune o schimbare de perspectivă pe care o aduce asumarea de către cel credincios a chipului (schema) escatologic al creației. Mișcarea omului către viața viitoare presupune asumarea coordonatelor ei încă de pe acum. Identitatea de fii înfiați, de oameni transformați după chipul lui Cristos este și una actuală, nu doar viitoare. Creștinul este invitat să trăiască în lume „ca și cum” escatonul a venit deja. Toate acestea anunță un proiect de resemnificare a tuturor coordonatelor existenței umane, fără a le relativiza sau desconsidera. Pentru cel credincios nu este rău în sine a se căsători, a plânge sau a se bucura, a vinde sau a stăpâni, a se folosi de această lume, ci este rău a le face după altă rațiune decât cea pusă de Logosul divin în toate lucrurile. Rațiunile divine din creație trebuie însă descoperite, asumate și promovate de cei credincioși. Aceasta este vocația lor de a fi sarea pământului și lumina lumii (Mt. 5:13-16).

Schimbarea propusă de spiritualitatea creștină presupune o cale de ieșire de sub puterea păcatului și de asumarea unei poziții coerente față de toate datele lumii. La Sf. Părinți, acest parcurs ia forma dobândirii virtuților, care înlocuiesc patimile și pornirile omului către rău, și manifestarea lor în toate domeniile vieții. Sf. Maxim vorbește despre un urcuș al omului către ținta îndumnezeirii care este înțeles ca un efort ascetic, de depășire progresivă a limitărilor păcatului și utilizarea potențialului ontologic de persoană. Procesul urcușului omului către Dumnezeu nu este exclusiv un efort uman, ci se realizează cristologic și pneumatologic, adică are la bază ideea că ceea ce a realizat Isus Cristos  poate fi la dispoziția celui credincios prin iconomia Duhului Sfânt. Cu toate că are o importantă dimensiune personală, devenirea nu este un efort individual, pe cont propriu, ci unul comunitar, fiind realizat în context eclesial. El nu este nici un efort strict religios, care se rezumă la un set de practici cum ar fi postul, rugăciunea și participarea la slujbe, ci implică întreaga viață, cu toate dimensiunile ei. Nu în ultimul rând, este un proces cu valențe cosmice, pentru că întreaga lume se mișcă spre Dumnezeu într-o iconomie divină la care omul este invitat ca partener.

Dănuț Jemna

Publicitate