Modernizarea României

Este interesant de observat că, în ultimii doi ani, în declarațiile publice ale politicienilor de dreapta s-a folosit frecvent ideea că se dorește modernizarea României, acuzând că perioada de tranziție deschisă de schimbarea regimului comunist a fost una dominată de politicile de stânga care au dus la stagnare și proliferarea unui tip de societate care întreține maladiile sistemului totalitar precedent. Auzind mereu această sintagmă ne putem întreba dacă ea este doar un slogan politic sau are ceva acoperire în realitate. Nu ne interesează dacă acești politicieni chiar sunt interesați de modernizarea României, însă întrebarea care se poate pune privește necesitatea, realismul și natura acestui proces.

Putem aprecia că România este o țară în care procesul de modernizare nu s-a realizat decât foarte puțin? Modernitatea a avut un impact real asupra acestui spațiu geografic de-a lungul ultimelor două secole sau aici a avut loc doar un fenomen de schimbare doar de suprafață, apărut mai degrabă mereu ca un efect al unor forțe istorice care au acționat în această parte a Europei? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt ușor de dat, cu atât mai puțin în textul de față. Ceea ce este totuși important este faptul că subiectul în sine se aude în spațiul public și că el poate naște întrebări, discuții și eventuale răspunsuri. Intuitiv, populația acestei țări pare dispusă să accepte ideea că ne lipsesc foarte multe dintre caracteristicile unei societăți moderne, că există prea multe lucruri care nu funcționează la nivelul autorităților și instituțiilor fundamentale ale statului, că societatea civilă este slabă, iar capitalul social este foarte fragil. Vina este de obicei dată pe politicieni și pe cei care conduc țara, pe trecutul comunist și pe faptul că nu am avut cadrul favorabil etc., dar fără a identifica elemente mai profunde care chiar acționează sistematic în societatea noastră și ne țin într-un cerc vicios al neputinței de a depăși anumite limite. Este adevărat că anumite coordonate din trecut au condus la situația actuală a unei societăți ce reclamă nevoia de modernizare, iar dorința de schimbare mult invocată fie de politicieni, fie de mass-media trebuie să ia în calcul această moștenire. Însă, dincolo de condițiile geopolitice, există o serie de trăsături structurale ce frânează procesul de modernizare. Acestea trebuie asumate și depășite printr-o evaluare din interior, fără a ne victimiza că alții sunt de vină pentru ceea ce suntem acum ca societate.

În principiu, Modernitatea a însemnat o serie de transformări care vizau construirea unui nou tip de societate, radical diferită de cea din trecut, cu ajutorul unor procese specifice precum: dezvoltarea tehnologiei și utilizarea ei pe scară largă, urbanizarea, creșterea nivelului de alfabetizare, construirea instrumentelor financiare, de schimb și de gestiune a capitalului, construirea statelor naționale, dezvoltarea partidelor politice și birocratizarea, dezvoltarea mijloacelor de comunicare, conturarea unei concepții despre lume pe baza rezultatelor științei și rațiunii în detrimentul celei tradiționale bazate pe religie, mobilizarea unor noi forme de expresie artistică și culturală, delimitarea clară între domeniile de cunoaștere (religios, filosofic, științific) etc. Toate aceste mecanisme s-au pus în acțiune în diverse forme și cu un ritm specific în toate țările Europei, având ca referință dinamica din spațiul occidental. Diferența dintre Vest și Est devine tot mai importantă în privința modului în care se realizează aceste transformări, a decalajului de timp, dar mai ales a direcției ideologice și politice pe care o adoptă statele ce vor forma blocul comunist. Înainte de revoluția bolșevică însă, țările din Europa Centrală și de Est se angajează în procesul de modernizare cu o moștenire aparte care va cântări greu atât în decizia de a se alinia în spatele Rusiei, cât și în parcursul dezvoltării acestora.

Alături de celelalte state din regiune, România intră în procesul de modernizare cu o serie de caracteristici precum: dominanta rurală atât ca profil demografic, cât și economic și cultural, nivelul foarte scăzut de alfabetizare, rezistența familiilor nobiliare la schimbare prin menținerea tipului de societate medievală la nivel local și astfel al zonelor lor de putere, influența mare a bisericii atât în plan politic, cât și la nivelul populației, fărâmițarea teritorială și politică etc. Pe lângă aceste date care au tras înapoi, au existat și câteva aspecte care au fost un ferment pentru schimbare, așa cum este grupul minorităților etnice, diaspora și grupurile de intelectuali cu deschidere pentru noile valori europene. Procesul de transformări începe mai târziu decât în Europa Occidentală și au loc o serie de mutații cu efecte pozitive, dar și negative. Însă populația nu era pregătită pentru schimbări importante, iar cele care au loc sunt limitate la condițiile foarte precare ale principatelor române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe lângă forțele istoriei care au acționat independent de noi, ritmul lent și dificultățile procesului de modernizare a României pot fi evaluate cu ajutorul a două elemente specifice țării noastre.

Mai întâi, pentru liderii din România, cea mai mare provocare pe care o ridică formarea statului modern pare să fie definirea identității, și nu construirea unei societăți unitare și funcționale. Acest aspect se poate lesne observa din dezbaterile intelectualilor timp de aproape un secol. Din păcate, concentrarea excesivă pe această dimensiune a avut un efect de frână cu privire la procesul de modernizare. Toate detaliile acestui proiect complex de definire a identității, care a fost mereu reluat în diverse forme, trădează mereu zbaterile unor lideri ce fac parte dintr-o cultură minoră, cu toate complexele și problemele acestei apartenențe, și lipsa unor repere istorice importante specifice unei societăți foarte tinere. Existența istorică a unor populații fragmentate și eterogene pe teritoriul principatelor medievale și moștenirea oferită de acestea vor fi preluate în proiectul definirii identității, însă mereu supralicitate și afectate de nevoia identificării unor repere marcante, decisive. Din păcate, acuitatea problemei unei identități naționale dificil de definit a consumat prea multă energie și a fost foarte ușor de manipulat ideologic. Nu este o întâmplare că a fost lesne transformată în naționalism și că s-a muncit mult la definirea unor simboluri specifice, la reinterpretarea istoriei și inventarea unor piloni identitari care au combinat surse precum latinismul, ortodoxia și apărarea lor în fața invaziei otomane. La acest proces a participat o parte importantă a intelectualității și elitelor politice ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a secolului următor. Identificarea identității cu etnia și confesiunea creștin ortodoxă au întreținut un raport de tensiune cu populațiile alogene, nu au susținut dezvoltarea unei societăți civile sănătoase și au creat premisele pentru adoptarea ideologiilor extremiste care au bântuit Europa la începutul secolului al XX-lea. În plus, acest proiect a fost preluat de regimul comunist și transformat în mașinărie de propagandă, astfel că tema identității a fost complet aruncată în arena ideologiei de tip totalitar. Considerată fundamentală și nerezolvată satisfăcător, tema identității va întreține o stare de criză la nivelul societății, atât în perioada comunistă, cât și după căderea regimului totalitar. Miturile create în comunism sunt transmise mai departe și în perioada de tranziție, însă forța lor se diluează sub presiunea incertitudinii ce apasă asupra societății. Tentația revenirii la mecanismul identitar nu a murit și este reiterată de politicieni sau de diverse figuri ale culturii actuale autohtone, însă pentru tânăra generație patriotismul și jertfa pentru țară nu mai reprezintă decât mesaje provenite dintr-o altă lume. Asta nu înseamnă că tema identității nu mai este actuală, ci ea admite complet alte coordonate, așa cum observă specialiștii care analizează recrudescența mișcărilor extremiste din mai toate țările europene și cu aderență mare la tineri.

Mai apoi, în ciuda faptului că România a avut o serie de elite intelectuale remarcabile, care au jucat un rol decisiv în unirea principatelor și punerea bazelor politice și instituționale ale statului modern, trebuie să subliniem că rolul acestora nu a fost dus până la capăt, adică după rigoarea impusă de Modernitate. Trebuie să remarcăm faptul că majoritatea acestora ne-au lăsat subiecte și dezbateri interesante pe tema identității, culturii și direcției pe care trebuie să meargă România, dar foarte puțini au venit și cu programe consistente și realiste de modernizare a țării. Poate că pentru prima generație a fost vorba despre pregătirea lor, majoritatea fiind preocupați mai ales de istorie, literatură și filozofie, dar prea puțini aveau competențe în politică, economice sau drept. A fost nevoie de capitalul uman străin și de viziunea regelui Carol I pentru a începe efectiv o serie de reforme care să înceapă să așeze bazele societății moderne pe teritoriul României. Chiar și în momentul în care au apărut și specialiștii din celelalte domenii (mai ales în perioada interbelică), putem observa și la aceștia înclinația către dezbaterea ideologică, filosofia identității, complexul culturilor mici și în final lipsa de coeziune și de mobilizare pentru un proiect comun de dezvoltare a României Moderne (de exemplu, a se vedea interminabila dispută dintre liberali și agrarieni). Toate acestea nu au dus la progres politic, social și economic, ci la derută și fărâmițare socială (un exemplu concludent îl constituie și alianța formată de partidele istorice în 1996, dovadă că nu am învățat din istorie). Drama elitelor intelectuale pare a fi una legată de incapacitatea de a evalua corect realitatea socială și economică a României și de a pune la lucru un proiect de transformare pe termen lung care să conducă la o societate modernă adecvată condițiilor din această țară. Această dramă va continua și în perioada comunistă. Intelectualii care nu s-au conformat noului regim au fost închiși și deportați, iar ceilalți care au acceptat să joace după noile coordonate politice au dus mai departe elemente din paradigma anterioară. Lipsa unei rezistențe solide și a unor modalități de a crea capital social și spirit civic reprezintă un gol care va cântări greu după căderea sistemului comunist. Așadar povestea intelectualului inadecvat și lipsit de viziune și pragmatism continuă și în ultimii 32 de ani. Au existat și poate mai există așteptări să apară un grup sau o elită de intelectuali care să ofere o direcție și un proiect pentru această țară. În jurul a doi președinți chiar s-a încercat coagularea unor asemenea grupuri de viziune și coordonare. Rezultatul a fost un eșec care putea fi de altfel anticipat. Atât așteptările față de o asemenea elită, cât și capacitatea lor de a livra un asemenea produs nu au fost bine înțelese. Inițiatorii proiectului României moderne veneau cu diplome din Vest și nu reușeau să înțeleagă datele unei societăți primitive; elitele perioadei interbelice au rămas prizonieri în capcana identității și complexului culturilor mici; intelectualii de astăzi sunt prea ocupați cu dorința de realizare și de imagine, sunt prea orgolioși să lucreze împreună și să accepte că există mai multe moduri de a gândi sau rezolva o problemă.  

România a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, dar mereu lucrurile s-au făcut la un nivel redus și fără anvergura și viziunea necesare unui proiect real de modernizare. Comuniștii și-au asumat sarcina dezvoltării României și anumite lucruri au fost realizate cu forța unui sistem totalitar, fără viziune și coerență, fie că este vorba de alfabetizare, urbanizare sau industrializare. Nostalgia pentru comunism este de înțeles pentru o parte a populației care a gustat din anumite efecte ale modernizării și care nu a reușit să observe boala intrinsecă a întregului construct și falimentul spre care inevitabil se îndrepta. Perioada de tranziție deschisă de schimbarea regimului nu ne-a găsit pregătiți pentru o societate democratică, pentru progres și o societate modernă. În schimb au funcționat bine pseudovalorile din trecut (minciuna, hoția, impostura, lupta pentru propriul interes etc.) cu rezultate vizibile în stratificare socială.

Ca o societate tânără și fără schimbările structurale specifice Modernității, țara noastră a parcurs cu dificultate un proces de aderare la structurile Uniunii Europene (UE). Șansa intrării în UE reprezintă o șansă istorică ce ne asigură un cadru nou și diferit pentru procesul de modernizare a României. Miza o constituie instituțiile și valorile europene la care am aderat oficial. Chiar dacă ne mai bântuie naționalismele și identitatea, chiar dacă există așteptări de la lideri providențiali sau elite care să preia frâiele unei societăți fărâmițate și măcinate de multe maladii, este clar că acestea nu vor mai cântări nici măcar ideologic pentru procesele de transformare de care avem nevoie. România are nevoie de un salt în procesul de modernizare, de o condiție fundamentală a Modernității care până acum nu a fost activă în această țară. Este vorba despre recuperarea individualității ca valoare și motor al spațiului social, politic și economic. Cele două coordonate prezentate mai sus au încurajat spiritul gregar și colectivismul, în dauna individualismului socio-politic și responsabilității civice. Proiectul de modernizare a României necesită un tip de adeziune la nivelul unei suficiente ponderi din populație care înțelege și asumă că schimbarea este mai întâi o chestiune de decizie personală. Este clar că avem nevoie de un sistem coerent de educație pentru a așeza valorile europene și pentru a fi puse apoi la lucru în instituții moderne și o societate civilă articulată. Este clar că avem nevoie de cadrul instituțional, politic și economic oferit de UE. Dar este nevoie de voința și înțelegerea fiecăruia de a considera că este responsabil de participarea efectivă la dezvoltarea societății prin modul de viață și valorile pe care și le asumă. Devine astfel tot mai clar că avem nevoie și de realism și de răbdare. Cei care așteaptă ca schimbarea să vină de la politicieni, de la anumite elite sau tătuci care să ne ia de mână și să ne arate calea (și nu sunt puțini care văd lucrurile astfel), se vor zbate în continuare în stagnare și confuzie. Modernizarea României poate accelera și se pot obține progrese mult mai vizibile în măsura în care tot mai mulți români acceptă o schimbare la ei înșiși și înțeleg că binele lor depinde de un bine comun la care trebuie să pună umărul prin acte și decizii poate mărunte, dar responsabile. Cei mai câștigați și în final cei care pot resimți modernizarea sunt cei care decid pentru propria schimbare, indiferent care sunt datele vieții lor cu care pot opera.

Dănuț Jemna

Publicitate