Limitele (ne)încrederii

În perioada vacanței am fost mai puțin conectat la sursele de informare și cred că a fost o experiență interesantă. Pe de o parte, am stat departe de mașinăria știrilor care încearcă să devoreze orice pare o sursă de rating și astfel să capteze atenția populației. Nu pledez pentru ignoranță, dar am sesizat că o anumită distanțare și o pauză de la știri au făcut bine. După ce am reluat obiceiul informării zilnice, am observat mai bine anumite lucruri cu privire la modul în care mass-media își face jocul, cu tot mai multă agresivitate și cu tot mai puțin profesionalism. Pe de altă parte, în această perioadă am avut ocazia să călătoresc și să stau de vorbă cu mai mulți oameni din țară și din străinătate. Evident, subiectele constante de discuție au fost pandemia și efectele ei, vaccinarea și problemele ei, criza globală și temerile legate de viitor. Ceea ce m-a frapat în aceste întâlniri cu oamenii, indiferent de vârstă sau de poziția socială, a fost să observ o dezarmantă stare de neîncredere cu privire la absolut toate lucrurile, atât în instituții, cât și în oameni. Despre fragilitatea încrederii la români am mai discutat și am subliniat efectele perioadei comuniste și ale celei de tranziție asupra capitalului social autohton. Însă optimismul cu privire la o redresare a acestuia în prezent și viitor primește o lovitură puternică în mai bine de doi ani de criză locală și globală. Să detaliem câteva aspecte.

Oamenii nu mai au încredere în politicieni.Sondajele și mass-media au subliniat mereu erodarea încrederii populației în liderii politici și în cei aflați la guvernare. Pandemia a radicalizat scepticismul cetățenilor cu privire la perspectiva de a avea o clasă politică ce își respectă cuvântul și lucrează pentru interesul comun. Însă dialogul direct cu semenii arată cât de profundă este această realitate a neîncrederii la nivelul oamenilor. Toate bâlbele, inconsecvențele și minciunile politicienilor au creat o stare de spirit ce cu greu poate fi descrisă. S-a întins coarda la maximum, până la dezgust, încât populația nu mai vrea să audă de politicieni. Toate spectacolele de dezbatere de la televizor au ajuns la nivelul cinismului. Unii dintre noi s-au imunizat și se uită la aceste dezbateri din media cu distanța ironiei și a ochiului critic care îi confirmă analizele. Însă mulți se uită cu îngrijorare, pentru că normalitatea vieții lor depinde de seriozitatea cu care cei aflați la conducere gestionează problemele legate de serviciile publice, veniturile și problemele cotidiene ale românilor. Actuala criză în care au intrat cei din coaliția de la guvernare reprezintă cireașa de pe tort. Oamenii au ajuns la limita răbdării cu privire la mult așteptata schimbare a unei țări aflate de 31 de ani într-o tranziție plină de confuzii. După ultimele alegeri, s-a mai înfiripat o dată speranța că o nouă clasă politică va propune o direcție coerentă și va pune la lucru o serie de proiecte care să producă delimitarea de trecut. Cea mai mare dezamăgire o reprezintă gruparea USR-PLUS pentru că a avut un mesaj pentru generația tânără și a promis un alt fel de politică. Ca niște copii frustrați, s-au supărat la orice problemă, iar acum își iau jucăriile și doresc desființarea guvernului din care fac parte. Dacă ceea ce s-a întâmplat în coaliția de la guvernare este atât de grav precum reclamă, trebuia să își dea demisia în bloc și să demaște grozăviile celor din PNL după un gest de onoare. Însă lucrurile par a fi mai complicate pentru niște politicieni imaturi, astfel încât preferă să se condamne și insulte reciproc și să caute vinovații în tabăra adversă. Șefii USR-PLUS au vehiculat două zile la rând ideea lipsei de încredere între parteneri. Tot ca niște copii, au constatat cu stupoare că într-o zi premierul nu mai este omul de încredere dorit, că partenerii din PNL nu mai oferă credibilitate. Un asemenea scenariu arată că de fapt încrederea nu a existat niciodată și că de la început au pozat rolul unui grup dispus să guverneze, dar incapabili de negociere și decizii coerente. Se dovedește că politicienii nu au avut niciodată încredere în confrații lor. Cei aflați acum la putere ne-au vânturat în spațiul public ideea că o lume nouă a început în sfera publică și că vom asista la un alt mod de a administra binele comun. Este clar că totul a fost o iluzie și că trebuie să mai așteptăm. Nu știm cât și când sau cum anume populația va mai fi dispusă să plece urechea la promisiunile lor. Probabil că o schimbare se va realiza în momentul în care încrederea se va câștiga pas cu pas prin realizări concrete, și nu prin discursuri goale. 

Oamenii nu mai au aceeași încredere în biserică.Erodarea încrederii se întâmplă progresiv de mai mulți ani, însă perioada de pandemie a fost un test important, cu rezultate negative greu de vindecat. Poate cu excepția catolicilor și protestanților magisteriali, celelalte biserici au pierdut enorm în ochii oamenilor prin lipsa de unitate a liderilor, a unui mesaj coerent cu privire la gestionarea pandemiei și a problemelor societății actuale. În mass-media și în social-media, am avut aproape zilnic apariții ale unor fețe bisericești din spațiul ortodox sau protestant evanghelic care au produs derută prin mesaje și poziții contradictorii. Vehemența unora împotriva pandemiei a fost dublată de mesaje politicianiste ale altora, iar alții au sperat să atragă atenția prin false poziții de neutralitate, considerând că biserica trebuie să se ocupe doar de sufletele oamenilor și de viața de apoi. Probabil că anumiți credincioși au fost afectați serios de această lipsă de coerență și viziune a liderilor religioși, iar alții și-au întărit convingerea că trebuie să se bazeze mai mult pe asumarea pe cont propriu a travaliului vieții spirituale. Așa cum am mai subliniat și în alte rânduri, importanți lideri creștini prevăd schimbări majore pentru comunitatea creștină în viitor. Însă în România lucrurile se schimbă cu mare repeziciune, iar efectele vor fi mult mai puternice. Populația a exprimat mereu în sondaje că biserica este o instituție în care își pune încrederea, însă în ultimii ani, și mai ales în perioada de pandemie, lucrurile s-au schimbat mult. Dacă au dreptate profeții menționați, pierderea încrederii în biserică este ireversibilă, iar acest fenomen afectează îndeosebi generația tânără. Din nou, dialogul direct cu credincioșii arată că lucrurile sunt mai profunde decât par. Individualizarea fenomenului religios și izolarea experienței creștine în spațiul privat sau în intimitatea vieții interioare sunt realități de amploare în România și pe care cu greu le putem evalua până la capăt.

Oamenii au tot mai puțină încredere în semenii lor.Nu că în România asta ar fi existat cândva din belșug. Însă perioada de criză din ultimii ani a erodat și mai mult spațiul relațional. Pandemia ne-a obligat să stăm acasă și ne-am mutat experiența socială în virtual. După starea de urgență, când prietenii se întâlnesc se trezesc în discuții polemice fără sfârșit despre vaccinare și teoriile conspirației, despre politicieni falși și lideri religioși oportuniști, despre adevărul descoperit pe facebook sau pe internet etc. Toți avem argumente și vrem să fim ascultați, știm cum stau lucrurile și ne dorim atenție. Ca români, eram învățați să ne plângem, dar acum o facem parcă mai mult. Suntem îngrijorați și nu putem să nu ne exprimăm temerile. Însă asta nu ne adună, pentru că fondul axiologic cu care lucrăm și evaluările pe care le facem au puține în comun. Nici credința nu ne ajută, pentru că apelăm la ea prin grile mai largi sau mai înguste, cu multe poziții radicale sau confesionale, dar cu puțin apel la miezul comun al revelației creștine. Inclusiv în familii, se simte mai apăsat decalajul dintre generații. Tinerii și maturii constată și verbalizeaă mai mult diferențele, înțeleg prezentul și anticipează viitorul într-o tensiune crescândă. Asta nu numai pentru că reperele le sunt diferite, ci și pentru că a scăzut capacitatea de a-l asculta și de a-l înțelege pe celălalt. 

Oamenii își găsesc tot mai greu încrederea în ei înșiși. Pare că nu celălalt, ci sinele este mai dificil de înțeles și gestionat. Spațiul nostru cultural nu a pus prea multe cărămizi pentru construirea încrederii de sine, a stimei personale și a explorării cu îndrăzneală a potențialului de care dispunem. Frecvent înregimentați și etichetați, puși la grămadă în școli și spații formative nivelatoare, ne ducem existența cu multe confuzii legate de cunoașterea de sine și încrederea în ceea ce putem face. Când contextul în care ne aflăm oferă direcții și piste solide pe care ne putem așeza aproape instinctiv, gestionarea sinelui nu pare o problemă de luat în seamă. Când însă mediul nu livrează reperele necesare și este măcinat de probleme și boli sistemice, disconfortul interior crește amețitor. Am fost marcat să văd atât tineri, cât și oameni maturi atât de afectați de ceea ce se întâmplă actualmente în lume. Nu este doar pandemia, ci se adaugă și cataclismele naturale, criza economică, tensiunile politice și militare etc. Tot mai puțină speranță sau optimism. Multă teamă de eșec, insatisfacție, căutarea de vinovați pentru ceea ce suntem sau nu am reușit să devenim.  

Limitele încrederii par a fi date peste cap la orice nivel.Parcă ceva s-a rupt în spiritul omenirii. Unii recunoaștem asta în diverse forme, poate ne doare, dar ne e greu să ne poziționăm și să nu ne lăsăm copleșiți. Ne convine critica și identificarea țapului ispășirii, ne privim mai puțin în oglinda conștiinței și ne găsim ușor remedii pentru sclipirile de luciditate. Această radiografie nu mă disculpă, ci mă așază confortabil în aceeași tabără a celor mulți care alunecă pe topoganul neîncrederii. Această confesiune apare însă ca o tresărire ce e posibilă prin distanțarea de cotidian (beneficiul vacanței sau perioadei de odihnă, prea scurtă însă), prin curajul de a privi lucrurile și din alte unghiuri și de a-i provoca pe ceilalți la dialog fără prejudecăți. Cele scrise nu sunt o judecată, nici o constatare sterilă a analistului care măsoară mecanic lucrurile, ci o reflecție care nu are altă miză decât tensiunea existențială a încercării de a înțelege și de a trăi la nivelul acestei înțelegeri. Poate cititorul simte că nu se clatină atât de mult realitatea încrederii și că s-ar putea să nu am deloc dreptate. Însă e adevărat că pilonii pe care aceasta se fixează se cer a fi evaluați mereu. Dacă nu o facem cu proiect, ne obligă realitatea în care trăim. Perioada pe care o traversăm ne cere să facem asta. Încrederea este o punte între noi și ceilalți, între noi și lume. Nu e un pod fix, ci sunt funiile flexibile ce ne țin într-un echilibru dinamic și fragil. Încrederea nu este un dat, ci se cultivă și păstrează cu greu. Dar asta ne face oameni și ne ajută să gestionăm cu bine problemele. Când simțim că se diluează în noi și în ceilalți ar trebui să nu dormim liniștiți, ci să ne mobilizăm și să luptăm pentru recâștigarea ei. 

Dănuț Jemna