Isus din evanghelii (3)

jesus temple

Așa cum observăm din capitolul al doilea al Evangheliei după Ioan, un obiectiv al autorului biblic este acela de a interpreta evenimentele din viața lui Isus din perspectiva finalului, adică a învierii și înălțării lui Cristos. Cu această viziune de ansamblu asupra identității lui Cristos, textul biblic ne ajută să observăm realismul întrupării și ne invită la o participare activă alături de evenimentele și mesajele relatate în fiecare capitol. Măiestria autorului se poate observa prin excepționala capacitate de a prezenta lucrurile foarte vizual, cu multă vivacitate și concretețe, ajutând cititorul să se apropie foarte ușor de ceea ce este relatat în textul sacru. Pentru cititorul din primul secol era important să se sublinieze că cel care a murit și a înviat este Fiul lui Dumnezeu, trimisul Tatălui, pentru a împlini voia și lucrarea sa în lume. Poate pentru noi cei de astăzi, în plus, este important să nu uităm că Isus a fost și Fiul omului, că a trăit printre noi în mod autentic și profund implicat în cele mai mici detalii ale existenței noastre. Logosul divin s-a întrupat și a avut o viață alături de noi, iar misiunea sa a fost realizată în coordonatele umanității, cu toate limitele și provocările ce derivă de aici. Cele două evenimente prezentate în acest capitol, minunea de la nunta din Cana Galileii și izgonirea vânzătorilor din Templu, ne pun la vedere cu multă claritate calitatea vieții lui Isus, exemplaritatea experienței sale alături de semeni și parcursul complex al asumării și realizării misiunii sale în lume.

La nunta din Cana putem remarca o serie de detalii foarte importante pentru intenția noastră de a ne apropia de omul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Un prim element care surprinde este discuția avută cu mama sa, Maria, în contextul în care ea a adus în fața lui Isus o problemă importantă pentru evenimentul la care au fost invitați, și anume că nu mai este vin. Nu știm la ce se gândea Maria sau la ce sprijin din partea lui Isus se aștepta, cu atât mai dificil de bănuit că îi cerea să facă o minune. Răspunsul fiului ei este însă surprinzător: ”Ce mi-e mie și ție femeie?”, adică ”ce avem noi a face cu această problemă, femeie?”, formulă care arată faptul că în această situație este posibil ca fiecare dintre ei să aibă o poziție cu totul diferită. Textul biblic ne spune că Isus considera că nu este încă vremea să se implice, vizând probabil începerea misiunii sale publice. În ciuda unei istorii interpretative variate și pe alocuri departe de ideea textului, raportarea lui Isus la mama sa în contextul acestei cerințe de a ajuta poate fi citită în această cheie simplă oferită chiar de autorul biblic. Nu este vorba despre o nesiguranță a lui Isus dacă este bine să se implice sau nu, ci despre cum anume el reacționează în fața unei situații noi, pe care nu a anticipat-o și la care trebuie să dea un răspuns concret. Pe de o parte, ceva din analiza sa îi spunea că încă nu a sosit vremea să se manifeste în public conform chemării pe care i-a confirmat-o Ioan Botezătorul la Iordan, chiar dacă Maria nu i-a cerut neapărat așa ceva. Pe de altă parte, el este conștient că misiunea sa a început deja, pentru că are ucenici care îl urmează și au nevoie să își întărească alegerea făcută. Isus nu este nepoliticos față de mama sa, ci se arată intrigat cumva de solicitarea primită și își exprimă la vedere această reacție. Asistăm la o manifestare a Fiului aflat în kenoza sa, a lui Isus care știe că trebuie să își asume un rol important și delicat. În egală măsură, vedem un Isus conștient de faptul că nu are un drum prestabilit și că trebuie să rămână dependent de voia și prezența lui Dumnezeu la care trebuie să fie mereu receptiv, că are nevoie de sprijinul și implicarea oamenilor, chiar de surprizele pe care aceștia le pot aduce în viața sa.

Un al doilea aspect interesant din această întâmplare este legat de discreția cu care Isus se implică și cum anume canalizează întreaga semnificație a evenimentului către ucenicii săi. Lăsăm la o parte speculațiile legate de calitatea vinului și de reacția maestrului de ceremonii atunci când se aduce la masă vinul pe care Isus l-a făcut din apă. Ne interesează modul în care se realizează minunea, prin această participare concretă și chiar obositoare a slujitorilor. Ne putem întreba de ce nu a realizat Isus acțiunea mult mai simplu, adică să apară vinul direct în vasele de piatră aflate în bucătărie, având astfel discreția maximă și eficiența dorită. Această implicare activă a slujitorilor la realizarea minunii are de a face cu stilul de lucru al lui Isus și cu dorința sa de a i se recunoaște identitatea într-o logică biblică, conform cu tipurile din Vechiul Testament care au anunțat venirea și slujirea sa. Când vorbim de stilul lui Isus ne referim mai ales la această transparență a adeziunii sale de a fi alături de cei pe care dorește să îi slujească și de a-i apropia de el pe cât mai mulți, în ciuda multor situații când oamenii nu l-au înțeles sau au văzut în el o pricină de scandal. În acest caz, Isus le dă satisfacție mesenilor printr-un vin de bună calitate, fără ca ei să știe de unde provine, îi intrigă și le atrage atenția că tradiția este cumva răsturnată, însă se deschide față de ucenici și oamenii simpli care slujeau în casă, arătând că pentru el contează tocmai această poziție a slujitorului smerit care dorește să fie de folos semenilor săi. Acest Isus discret, dar foarte aproape de cei nevoiași, de marginali și de cei ce duc greul în lume reprezintă o pricină de încredere și încurajare pentru toți cei care citesc Evanghelia, pentru că nimeni nu este exclus, iar iconomia lui Dumnezeu ne atinge pe toți prin cele mai nebănuite căi.

Episodul izgonirii vânzătorilor din Templu este deosebit de interesant pentru că ni-l prezintă pe Cristos într-o situație cum rar îl vedem în Scripturi. La vederea tabloului absolut comercial din casa Domnului, Isus se aprinde pur și simplu, mânat fiind de râvna sa pentru Dumnezeu. Imaginea este în întregime încărcată de o puternică emoție, iar acțiunea care are loc este stimulată de un zel exacerbat. Isus poate fi acuzat de violență și atac la proprietatea celorlalți prin gesturile pe care le face. Această manifestare a personalității lui Cristos contrastează cu lipsa de smerenie, respect și credință a poporului și liderilor lui, cu devierea semnificativă de la Legea Domnului pe care o arată viața religioasă formală din Templu. Este important de observat lipsa de reacție a oamenilor, chiar dacă sunt atinși direct și profund. Isus nu era încă cunoscut de popor în Ierusalim, dar întreprinderea sa cu totul ieșită din comun este imediat reperată ca o acțiune specifică unui profet, a unui om cu autoritate care vine să vorbească în numele Domnului. De aceea, iudeii îi cer lui Cristos un semn prin care să ateste în plus autoritatea sa și să legitimeze astfel acțiunea scandaloasă pe care a desfășurat-o în Templu. Probabil că cititorul contemporan al Scripturii trece ușor peste această scenă și consideră cumva că gestul lui Isus este normal, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu și astfel se justifică ceea ce a făcut. Însă nu putem rămâne la o astfel de interpretare. Ardoarea și pasiunea lui Isus pentru misiunea încredințată, pentru restaurarea Legii lui Dumnezeu reprezintă o constantă a vieții și activității lui, o tensiune care îl va consuma permanent, până la capăt, când liderii evrei îl vor da la moarte (Sf. Ap. Ioan schimbă verbul a mânca sau a devora la viitor în citatul preluat din Ps. 69:9, care apare în In. 2:17). În acest cadru al Evangheliei după Ioan, Isus nu este păstorul blajin care își caută oile pierdute sau o autoritate distantă care are puterea să facă ceea ce și-a propus, ci profetul înflăcărat și mistuit de dorința de a împlini voia Domnului, de a se angaja cu maximă ardoare în acțiune, în relațiile cu semenii și în vestirea evangheliei. Acest Cristos incomod și cu o personalitate atractivă, care frecvent scandalizează și îi ia omului de sub picioare terenul pretins stabil, dar steril, al unei tradiții moarte, acest om pasionat de lucrarea lui Dumnezeu și salvarea oamenilor ni se adresează prin textul biblic și ne invită și pe noi să ieșim din confortul clișeelor religioase. Raportarea personală la acest Isus din Evanghelie ne solicită un efort de deschidere, de interacțiune și de evaluare permanentă. Este greu de spus cum am fi reacționat dacă am fi trăit în vremea sa și l-am fi văzut în acțiune în acel cadru, cu biciul în mână și răsturnând mesele comercianților, însă lectura Scripturii ne cere o disponibilitate de a-l recepta pe Cristos în parametri similari, adică ai unei personalități puternice care comunică intens și profund cu fiecare dintre noi, în datele curente ale experienței noastre, oriunde ne-am afla și oricâtă nevoie am avea de a fi scoși din propriile comodități mundane.

Dănuț Jemna