Recursul la Dumnezeu

The Creation of Adam by Michelangelo

Religia, filosofia și știința încearcă să răspundă la întrebările fundamentale ale omului. Fiecare formulează întrebările într-o manieră proprie și încearcă să răspundă la ele pe o cale aparte. Interesant este că, într-o formă sau alta, în toate aceste domenii ale cunoașterii este pomenit numele lui Dumnezeu. Acest recurs la divinitate ia forme diferite în fiecare dintre aceste arii ale experienței umane. Istoria cunoaște numeroase schimbări și chiar răsturnări de situație în privința modului în care aceste căi de cunoaștere și-au revendicat întâietatea și au propus concepții despre divinitate și rolul ei în înțelegerea naturii realității. Cronologic, religia a oferit inițial un set de răspunsuri la marile întrebări și a construit un cadru propriu de raportare a omului la ființa divină. Calea religioasă propune un Dumnezeu care se adresează mai întâi credinței, și mai apoi rațiunii. Din perspectiva schimbărilor de concepție, Dumnezeul religiei a avut cel mai mult de suferit. Primele reprezentări erau animate de nevoile, temerile și aspirațiile societăților antice, adică vorbim în general despre zei construiți după chipul și asemănarea omului. A fost nevoie de provocarea filozofiei pentru ca Dumnezeu să iasă din zona reprezentărilor materiale și a pasiunilor religioase ale omului din vechime și pentru a primi o deschidere universală și o ieșire din îngrădirile etnice, culturale și locale ale fiecărui popor. Având la bază iudaismul și rezultatele gândirii filosofiei grecești, creștinismul propune credinței o viziune revoluționară a unui Dumnezeu personal, transcendent lumii, dar implicat activ în destinul ei. În ciuda realizărilor marilor teologi ai bisericii, creștinismul a păstrat sau a încorporat o sumedenie de elemente ce provin din religiile antice și din bagajul cultural al popoarelor cărora li s-a adresat, astfel încât, în tradițiile creștine, concepția comună despre Dumnezeu este una polimorfă și plină de ambiguități.

Filosofii au încercat să propună o concepție despre Dumnezeu pornind de la capacitatea rațiunii umane de a explica realitatea ultimă și sensul întregii existențe umane. Pentru filosofi, Dumnezeu este un concept fundamental într-un sistem care respectă principiile logicii și caută să formuleze și să răspundă la întrebările omului. A fost asociat adesea cu ființa, absolutul, substanța, esența, ideea, logosul, spiritul, unul, izvorul tuturor lucrurilor etc. Gânditorii l-au așezat mereu pe Dumnezeu în mecanismul unui sistem sau altul, jucând frecvent rolul de instrument care înglobează atributele excelenței și perfecțiunii, cele care pot depăși contradicțiile și paradoxurile rațiunii. Concepțiile filosofice s-au distanțat progresiv de gândirea religioasă și s-au adaptat noilor întrebări și rezultatelor progresului științific și dinamicii culturale. În anumite lucrări mai recente, Dumnezeu a fost izolat într-o zonă restrânsă a dezbaterilor, fiind considerat o ipoteză sau un termen neglijabil în mecanismul deducțiilor sau al dialecticii moderne, iar alteori a fost omorât și lăsat în registrele istoriei.

Când vorbim despre formulările oamenilor de știință, ne referim la perioada ce a urmat Reformei și revoluției științifice, la realizările care au definit o cale de cunoaștere autonomă și un domeniu al activității umane de sine stătător. Pentru unii, pomenirea lui Dumnezeu în operele oamenilor de știință este un reziduu al unei perioade de tranziție, când vechea concepție despre lume era în declin și se așezau bazele unei noi înțelegeri. Pentru alții, apelul la Dumnezeu este un reflex al reflecției filosofice și al nevoii de a interoga subiecte la granițele cunoașterii sau la intersecția dintre domenii. Trebuie subliniat însă că știința nu utilizează conceptul de Dumnezeu nicăieri în instrumentarul propriu de cercetare și că nici o teorie sau metodă științifică nu permite o asemenea uzanță. Deși nu există un Dumnezeu al științei, intelectualii din acest domeniu nu se sfiesc să îi rostească numele, să invoce ceva sau pe cineva în anumite contexte sau în diverse momente mai speciale ale comunității științifice.

Pentru vremurile pe care le trăim, știința deține monopolul adevărului și are cei mai mulți adepți. Avem răspunsuri concludente la cele mai multe dintre problemele care ne frământă. Cu ajutorul științei, omul actual încearcă să obțină o imagine cât mai coerentă despre lume și să atace inclusiv întrebările ultime cu privire la natura realității, la originea și sensul existenței. Ajungând adesea la limitele propriei capacități de a înțelege și explica universul, omul de știință apelează la instrumente care provin din domeniul religios sau filosofic și caută să se poziționeze față de acestea cu un tip de logică care să îi justifice achizițiile de cunoaștere dobândite până în prezent. Este interesant că tot mai mult oamenii de știință folosesc conceptul de Dumnezeu în discursurile publice, în cărțile de popularizare a rezultatelor cercetării, în opiniile personale cu privire la cele mai dificile întrebări din domeniul lor de expertiză. Merită să ne oprim pe scurt asupra acestei observații și să sesizăm câteva nuanțe ale acestui apel la Dumnezeu și să ne întrebăm care sunt motivele acestui demers și mai ales cine este acest Dumnezeu invocat frecvent de oamenii de știință.

În primul rând, și acesta pare a fi cel mai important aspect, recursul la Dumnezeu reprezintă un reflex care arată limitele cunoașterii științifice. Omul de știință este probabil cel mai conștient de limitele propriei cunoașteri. Cu cât acest domeniu a avansat în descoperiri și explicații despre realitate, cu atât granițele cercetării au fost împinse mai departe, iar orizontul științei a devenit mai vast. În egală măsură, nicicând sentimentul că știm atât de puțin despre lume nu a fost mai intens și mai provocator. Necunoscutul de dincolo de limitele științei, care intrigă și cere răspunsuri, este mereu în atenția cercetătorilor și a publicului larg. Uneori, acesta este numit simbolic Dumnezeu, dar fără a avea conotații religioase. Însă apelul la acest termen nu poate să nu atragă atenția și chiar să nască confuzii, mai ales pentru oamenii obișnuiți. Cine sau ce a declanșat big-bang-ul? Există mai multe universuri sau o realitate dincolo de cele trei dimensiuni pe care le percepem noi? În raport cu asemenea întrebări este invocat Dumnezeu care ia fie chipul unui concept abstract al limbajului simbolic al științei (de exemplu, cel de infinit), fie ideea de energie, forță, sursă etc. Față de nemărginirea, frumusețea sau complexitatea universului, poziția omului de știință ia și forma admirativă, nu numai interogativă. Dumnezeu apare pe buzele cercetătorului și în această variantă a uimirii, a asumării inexplicabilului, a provocării cu privire la imensitatea și armonia universului.

În al doilea rând, în continuarea aspectului prezentat mai sus, credem că avem de a face cu o chestiune de limbaj și de comunicare. Acest termen are o anumită atracție la public și găsește mereu o semnificație la nivelul destinatarului, oricare ar fi aceea. Există deja o utilizare a acestui termen la oameni de știință faimoși (cum ar fi Newton sau Einstein) și este ușor să se continue o asemenea tradiție. Dumnezeu a fost mereu în atenția oamenilor de știință și a fost ispititor să se folosească acest cuvânt în textele de prezentare a rezultatelor cercetării pentru publicul larg, în interviuri sau conferințe publice. Acest element din bagajul discursiv al savantului este tot mai rar și este posibil să dispară încet în viitor, pe măsură ce prăpastia dintre religie și știință se mărește. În mare măsură însă, această ruptură este una de limbaj. Dumnezeul religiei este tot mai puțin tolerat în zona discursului public elevat care are la bază îndeosebi marile realizări ale cercetării academice. În același timp, oamenii bisericii par a fi tot mai puțin capabili să producă un discurs relevant în spațiul public, iar luările lor de poziție sunt adesea sancționate drept clișee și limbaj de lemn care pot fi folosite la slujbele religioase, dar nu în media.

În al treilea rând, apelul la Dumnezeu se realizează uneori în delimitările contextului în care se desfășoară cercetarea științifică. Există cercetători care se declară creștini sau alții care invocă acest nume din rațiuni filosofice, apelând la bogata tradiție a Modernității. Este vorba despre climatul intelectual, paradigmele utilizate de comunitățile academice și preferințele oamenilor de știință pentru anumite abordări, situări teoretice, metodologice sau ideologice. În zona oamenilor de știință, Dumnezeu apare ca un element de metalimbaj ce este utilizat în spațiul flexibil și complex al poziționării cercetătorului ca subiect, ca ființă umană care are propriile întrebări, îndoieli și căutări. Această componentă complexă a sociologiei științei este neglijată în ultima vreme, în favoarea unui management minuțios al activității de cercetare, cu accent pe finanțare, rezultate și impactul lor economic.

Nu în ultimul rând, recursul la Dumnezeu are loc în delicatul dialog dintre știință și religie. Pentru unii, avem de a face cu un gest recuperator în dorința obținerii unei cunoașteri cât mai depline și ca element în încercările unora de a integra toate lucrurile într-o singură cale de cunoaștere. Există cercetători care consideră că viitorul presupune acest tip de abordare în măsura în care știința își dă tot mai mult seama de propriile limite și că are nevoie să accepte că religia poate aduce contribuții importante la masa cunoașterii adevărului despre natura realității și sensul existenței. Pe de altă parte, există voci care consideră că acest proiect al integrării căilor de cunoaștere în una singură este o pretenție fără suport și fără șanse să se realizeze. Știința și religia au moduri de abordare atât de diferite în ce privește cunoașterea că o asemenea integrare nu este posibilă și nu poate duce nicăieri. Dacă primii vor să îl salveze pe Dumnezeu și să îl țină în zona fierbinte a cunoașterii, ceilalți admit că locul lui rămâne în perimetrul religiosului și că orice șansă de reabilitare a acestuia depinde de modul în care liderii religioși vor reuși să demonstreze importanța unui asemenea demers pentru societatea actuală și viitoare.

Așa cum era de așteptat, atât modurile, cât și motivele pentru care oamenii apelează la Dumnezeu s-au schimbat de-a lungul timpului. Se pare că omul de astăzi are mari așteptări de la oamenii de știință, filosofi și artiști (despre receptarea divinului în zona artei astăzi ar merita un text separat) și poate mai puține de la instituția bisericii. Este evident că Dumnezeu nu a murit și că preocupările omului pentru întrebările ultime nu s-au diminuat. Complexitatea abordărilor și raportărilor la divinitate este specifică acestor vremuri cu multe provocări și transformări substanțiale. Atractivitatea pentru un Dumnezeu al științei sau filosofiei în dauna celui propus de religie pare mult mai crescută la tânăra generație și la persoanele educate. Nu este neapărat o capcană a raționalității, ci sentimentul unei raționalități pe care credința o așteaptă și care frecvent refuză să apară dinspre oamenii care pretind că îl slujesc pe Dumnezeu. Creștinismul trebuie să facă față acestei provocări și să facă pasul înainte, să iasă din cotloanele timpului și din inerția unor șabloane care nu îi fac bine. Așa cum o demonstrează Sfinții Părinți sau profeții, atât cei din vechime, cât și cei ai bisericii, doar curajul confruntării cu adevăratele întrebări ale epocii dau credinței locul și mărturia ei autentică pentru cei care o caută sau pentru cei ce au nevoie de ea.

Dănuț Jemna