Psalmii și spiritualitatea creștină (1)

psalms

Este cunoscut faptul că Psalmii reprezintă probabil cea mai citită carte din Scripturi. Credincioșii apelează la Psaltire ca la o carte de rugăciuni și găsesc aici resursele pentru a se adresa lui Dumnezeu într-o manieră foarte directă și personală. Tonul optimist, încrederea în prezența activă a persoanei divine în lume, alături de imaginea suveranității sale care aduce dreptate pe pământ, străbate întreaga carte și oferă cititorului o puternică conexiune cu mesajul acestor texte străvechi. În egală măsură, cartea Psalmilor ne pune la îndemână și momente dificile din viața autorilor, trăiri intense ale unor evenimente întunecate, ale unor experiențe care aduc mâhnire sau chiar deznădejde. Realismul și profunzimea tablourilor sunt prezentate cu măiestrie prin stilistica specifică poeziei, cu încărcătura tensiunii raportării omului la divinitate și prin apelul la întrebările fundamentale.

După o lectură recentă a psalmilor, fără pretenția unui exercițiu exegetic riguros, observăm anumite elemente care țin de preferința credincioșilor pentru această carte din Vechiul Testament. Frecventa utilizare a acestor texte dă o notă specifică spiritualității creștine chiar în miezul ei. În practica și mentalul comunităților, atât în viața liturgică, cât și în exersarea privată a rugăciunii și a citirii textului sacru, psalmii au contribuit la conturarea și transmiterea unor structuri de bază ale gândirii și experienței creștine, uneori în dauna unor formulări dogmatice sau a unor repoziționări teologice realizate de liderii bisericii. Ne vom referi la câteva exemple după parcurgerea unei prime treimi din cartea Psalmilor.

Cea mai mare parte a primilor 50 de psalmi este scrisă de regele David. Mesajul lor este puternic legat de experiența particulară a acestui monarh care luptă întreaga sa viață cu dușmani din interiorul și din exteriorul regatului pe care dorește să îl construiască. Câteva imagini domină și se repetă constant în compozițiile autorului și ele creionează și un tip aparte de raportare a omului la Dumnezeu. Lectura acestor psalmi ne solicită un efort de evaluare prin care să fie sesizate unele elemente specifice ale construcției mesajului în acel context socio-politic și religios dificil, iar efortul de distanțare față de datele particulare ale experienței autorului și cel de actualizare a mesajului nu este ușor de realizat.

Un prim element care merită subliniat este cel privitor la concepția despre Dumnezeu. În lumea antică, mandatul unui monarh are nevoie de o dublă legitimare. Poziția regelui este consolidată nu numai prin mecanismul politic, ci și prin aportul autorităților religioase. Imaginea lui Dumnezeu ca un împărat suprem este creionată după specificul epocii. În momentul în care regele este el însuși un credincios angajat, experiența sa implică o continuă raportare la reperele politice și religioase, cu toate provocările și dilemele ce decurg de aici. Pentru David, poziția de rege în Israel înseamnă recunoașterea autorității lui Dumnezeu peste casa lui și peste întregul popor. Însă concepția despre Dumnezeu, așa cum o arată psalmii, este una foarte contextuală, dincolo de anumite intuiții și deschideri profetice. Avem, așadar, de a face cu un Dumnezeu particular, cu dominante antropomorfice și etnice. Acest construct este tipic pentru concepția religioasă antică despre Dumnezeu, așa cum o întâlnim la cele mai multe popoare din acea perioadă. Identitatea acestui Dumnezeu este dovedită prin modul în care se implică în reușita poporului său și în susținerea poziției regelui investit. El este în competiție cu zeii altor popoare și este invocat să își arate supremația peste toți ceilalți. De asemenea, caracterul persoanei divine este conturat după reperele morale și idealurile de dreptate și bine ale societății antice. Pentru David, Dumnezeu iubește dreptatea și binecuvântă pe cei buni, ia partea celor oprimați și lipsiți de resurse. În egală măsură, el îi pedepsește pe cei păcătoși și răi, se implică să limiteze puterea lor și să îi facă de rușine.

Rezultatul principal al acestei concepții despre Dumnezeu îl reprezintă conturarea unei așteptări la nivelul celui credincios ca persoana divină să fie atent implicată în toate detaliile vieții omului, să intervină prompt și să împlinească aceste dorințe de judecată, bine, pace și dreptate. Când lucrurile nu decurg așa, apar confuziile, sentimentele de vinovăție, evaluarea personală aspră și căutarea unor explicații pentru care Dumnezeu nu răspunde acestui tipar. Frecvent apar trăiri contradictorii și evaluări dure cu privire la sine și ceilalți, convingerea că divinul nu intervine din pricina păcătoșeniei omului și infidelității celui credincios. Spiritualitatea creștină a preluat această imagine despre Dumnezeu din iudaism și a fost menținută printr-o lectură defectuoasă a Scripturii, în acest caz, a cărții Psalmilor. Paradigma juridică ce domină acest raport cu persoana divină a fost întărită în creștinism prin practicile religioase și prin câteva constructe teologice care au promovat-o. Această abordare a convenit bisericii în perioada medievală și pare să corespundă unei largi categorii de credincioși și în prezent. Este o schemă simplă de a tranșa raportul cu Dumnezeu și de a susține un tip de viață religioasă care să fie mereu dinamizată de un mecanism de tip contractual, după o logică a moralei elementare. Acest construct îl așază pe Dumnezeu împotriva oamenilor care nu îi recunosc autoritatea. Persoana divină este invocată mereu ca un agent al protecției celor credincioși, săraci, străini, marginalizați, dar mereu gata să îi pedepsească pe cei nedrepți și păcătoși și să redistribuie resursele acaparate de aceștia. Lumea este mereu o scenă a unei continue dispute între cei buni și cei răi, iar în acest permanent conflict Dumnezeu este chemat să apere cauza celor credincioși. Oamenii sunt împărțiți în două categorii în funcție de modul în care ascultă de legea Domnului, iar destinul lor este clar determinat de această situare. Pentru cei drepți există speranța binecuvântării și o viață demnă, iar pentru ceilalți, judecata și pieirea.

O asemenea imagine elementară despre Dumnezeu se regăsește la rădăcina spiritualității creștine, în practica religioasă curentă a credincioșilor și comunităților locale. Cultul creștin este dominat de această paradigmă monarhică ce impune o reprezentare tipică pentru persoana divină. Doxologia din contextul slujbelor religioase ia frecvent forma unor inițiative care își propun să descrie și să afirme poziția de împărat suprem a Dumnezeului creștin. Logica închinării religioase corespunde imaginarului curții imperiale și intenției omului de a intra in grațiile suveranului, de a-i aduce cinste și slavă, de a-l onora cu rituri și a-i invoca prezența prin toate elementele cultului. Totul pare în regulă cu aceste expresii ale vieții religioase, însă cel puțin două elemente merită subliniate.

Primul se referă la elementele de conținut (limbaj, simboluri, gesturi). Ele provin dintr-o lume străveche și dintr-un context politico-religios specific, însă astăzi sunt complet irelevante. Inerția mecanismului religios a făcut ca foarte multe elemente ale raportării la Dumnezeu să rămână încremenite în anumite tipare și să fie perpetuate aproape fără nici un fel de evaluare. Acest tip de ruptură între contextul religios și viața cotidiană are numeroase implicații. Cel mai important însă privește transmiterea unei concepții specifice despre Dumnezeu, așa cum am subliniat mai sus. Această imagine juridică și politică despre divinitate este în multe privințe departe de ceea ce au formulat Părinții Bisericii, sinoadele și teologii și este tot mai străină de înțelegerea și preocupările omului contemporan. Frecvent se face un mare deserviciu creștinismului prin creionarea figurii unui monarh capricios, dependent de jertfele și laudele omului, de credincioșia și ascultarea lui, de modul în care ne îndeplinim sarcinile cultice.

Al doilea se referă la funcția exercițiului religios care utilizează asemenea instrumente inadecvate. În loc de o articulare a ființei umane pentru a trăi prezența lui Dumnezeu în lumea reală contemporană, asistăm frecvent la crearea unui imaginar personal și colectiv care joacă rol de refugiu și de terapie, ca ieșire din cotidian și evadare într-o lume fictivă. Ironia este că totul se petrece în contrast cu ceea ce sugerează textul Psalmilor. Limbajul, simbolurile sau gesturile prezentate acolo fac parte din datele curente ale experienței umane de atunci, fără a distinge sau delimita între un registru religios, sacru și unul cotidian, profan. Dumnezeul psalmilor este perceput și trăit de autorul uman în datele vieții de zi cu zi, cu detalii și frământări concrete, cu întrebări și neliniști profunde, cu acte și decizii foarte importante, uneori capitale. Dumnezeu este invitat să se implice în aceste date concrete, iar manifestarea sa și așteptările omului sunt prezentate pe scheletul acelei lumi, cu mijloacele de comunicare oferite de contextul cultural de atunci.

Acest efort de actualizare a limbajului, simbolurilor și imaginilor pentru a putea avea o experiență religioasă pertinentă și pentru a comunica eficient mesajul creștin a reprezentat o provocare constantă a spiritualității creștine. Acest Dumnezeu viu și personal al Psalmilor, atent implicat în viața personală și comunitară, ca Dumnezeu al credinței creștine, este la fel de relevant și pentru omul secolului al XXI-lea și poate fi prezentat acestei lumi și cu ajutorul altor instrumente de comunicare decât cele ale registrului politic și religios antic. Pentru aceasta este nevoie de curaj și creativitate, autenticitate și consistență, angajare holistă și spirit profetic.

Dănuț Jemna