Lipsa tradiției protestante la români

reformation1

Acum aproape treizeci de ani am început un proces de explorare și evaluare a experienței religioase din mediul evanghelic românesc. În mare, decizia de a intra în această comunitate este legată de familie, de faptul că părinții își asumaseră această identitate în tinerețea lor și ne-au indicat-o, discret, și nouă copiilor ca o posibilitate de a trăi condiția creștină în contextul societății românești. Pentru că am crescut în spațiul social și religios al confesiunii majoritare, iar familia mea a avut mereu un raport de respect autentic față de vecinii și prietenii lor ortodocși, am crescut cu un reflex al admirației pentru celelalte tradiții creștine și cu simpatie pentru căutările religioase ale celorlalți. Acest tip de înțelegere și deschidere (ecumenică în toată regula, chiar dacă acest cuvânt nu a fost niciodată rostit în casa părinților) nu l-am mai întâlnit ulterior, din păcate, în comunitățile evanghelice din Iași sau din alte locuri. Primele eforturi de explorare ale acestor spații s-au soldat cu multe întrebări și cu identificarea unor ambiguități, a unor aspecte greu de înțeles și gestionat. În principal, am realizat că lucrurile de bază ale credinței sunt prezentate vag și mereu nuanțat, în funcție de context și de cel care realizează discursul public. Am sesizat lipsa unui teren comun, a unor repere în prezentarea fundamentelor creștine, dominanța elementelor confesionale și particulare, varietatea și lipsa de claritate a abordărilor și a răspunsurilor la întrebările esențiale etc.

După câțiva ani de frământări și căutări, evaluări ale mai multor tradiții confesionale, lecturi din Sfinții Părinți, filosofie sau istoria bisericii, am decis să mă așez cu proiect în spațiul evanghelic. În mare, mi-am propus să fac un efort de orientare, de conectare la tradiția bisericii, la marile opere și personalități ale teologiei și spiritualității creștine, să cunosc bine specificul fiecărei tradiții creștine, dar mai ales ceea ce este comun, moștenirea tuturor credincioșilor care vine din istoria bimilenară a bisericii. Acest efort constant s-a concretizat în mai multe activități și proiecte, inclusiv în decizia de a realiza un doctorat în teologie, de a răspunde invitației de a preda cursul de patristică la Institutul Teologic Penticostal din București, de a organiza seminarii și conferințe, de a scrie și publica, de a dezvolta relații cu clerici și credincioși din toate comunitățile creștine etc. În plus, am încercat ca aceste lucruri să fie vizibile credincioșilor evanghelici din comunitatea locală și din mediul evanghelic din România. Munca aceasta a durat mai bine de douăzeci de ani și a avut anumite rezultate punctuale, mai ales pentru o parte dintre credincioșii interesați de acest tip de înrădăcinare istorică și de clarificare a identității creștine. Însă realismul acestei experiențe m-a condus progresiv la concluzia că, din punct de vedere sistemic, lucrurile se află într-un blocaj, că nu există interes oficial pentru un proiect de acest tip. Inițiativele personale sau locale foarte diverse sunt tolerate și pot avea loc pentru că nu există o strategie comunitară și nici un efort de evaluare a dinamicii confesionale. Pentru aceasta însă, proiectele locale care încearcă să aducă anumite contribuții în acest domeniu sunt nevoite să se încadreze în tiparele acceptate și în limitele discursului politic formal. Am ajuns la concluzia că ceea ce se întâmplă la nivelul societății în ansamblul ei are loc și la nivelul comunităților religioase. Vorbim despre o tranziție care nu s-a încheiat și despre incapacitatea de a ne asuma schimbări în profunzime, de a face evaluări oneste și de a ne rupe de anumite elemente ale trecutului care ne afectează negativ. Criza și lipsa soluțiilor conduc mai degrabă la poziționări de tip fundamentalist, la închidere și radicalizare sau la direcții aflate sub riscul fragmentării și izolării.

De-a lungul timpului am încercat să prezint în scris sau în diverse prezentări publice rezultatele analizelor mele. Aș dori să menționez doar două asemenea texte pentru că voi face trimitere la câteva aspecte prezentate acolo în încercarea de a evalua lipsa tradiției protestante la populația de limbă română. Este vorba despre articolul „Criza de identitate a omului evanghelic” (scris în anul 2008 și publicat în volumul colectiv Omul evanghelic, editat de D. Dobrincu și D. Mănăstireanu, apărut la Polirom, în 2018) și textul „Viitorul comunității penticostale din România”, apărut în spațiul virtual pe mai multe bloguri, tot în anul 2018. În primul text, am avansat ideea că în România evanghelicii traversează o acută criză de identitate și am încercat să creionez elementele care determină această stare de fapt. În al doilea, am făcut un exercițiu de evaluare în perspectivă, privind șansele comunității de a se redresa și de a-și găsi locul în dinamica fenomenului religios autohton. În ambele situații însă am menționat, pe lângă istoria relativ scurtă și cu multe probleme a acestei minorități creștine, o caracteristică aparte neevaluată suficient. Este vorba, pe de o parte, despre faptul că evanghelicii s-au constituit la început printr-un proces de trecere a persoanelor de la tradiția majoritară la cea nouă. Adică avem de a face cu o comunitate de tip protestant mai recentă, de tip evanghelic, care se naște în contextul unei majorități religioase de etos răsăritean, iar prin modul de constituire are parte de o serie de influențe și elemente, asumate sau nefiltrate, care provin din vechea identitate și cântăresc greu în dinamica actuală. Pe de altă parte, aceste comunități tinere nu au avut parte în România de un raport consistent cu tradiția protestantă istorică, cum au avut evanghelicii din Occident, ci doar cu anumite contacte și influențe din partea unor comunități locale din străinătate, cu istorii la fel de recente și cu identități încă neclar definite. Pe scurt, evanghelicii din România nu au avut ca reper al formării identității lor tradiția protestantă, etosul particular al comunităților din Reforma magisterială. În timp ce pentru eșecul Reformei în Moldova și Valahia, precum și la populația de limbă română din Transilvania, în secolul al XVI-lea, avem câteva explicații, ar fi interesant de analizat de ce nu s-a concretizat ideea constituirii unor comunități de acest tip în România după formarea statului modern sau după căderea zidului comunist.

Revenind la analizele efectuate asupra mediului evanghelic din România, am fost mereu convins că acestuia îi lipsește etosul protestant care a marcat Europa Occidentală, un soi de fibră ființială și un tip de articulare care să facă din această minoritate un grup distinct, o comunitate cu o notă și o prezență aparte în societate. Este foarte posibil ca lipsa acestui reper al spiritualității protestante, al modului său de a înțelege expresia creștină în lume și constituirea comunităților creștine, să fi lăsat loc unor inițiative care au mixat elemente din mai multe zone într-un construct teologic sumar și eterogen, care a fost tentat mereu să redefinească specificul identitar al evanghelicilor din România. Este adevărat că nici istoria nu a fost prielnică acestui demers, pentru că o parte importantă din istoria scurtă a evanghelicilor s-a realizat în comunism, perioadă de supraviețuire cu mai puține posibilități de a evalua și construi o identitate solidă. Însă scuza nu mai funcționează după ce sistemul totalitar a căzut. Ultimii treizeci de ani demonstrează că evanghelicii au preferat să continue perspectiva anterioară, să lase lucrurile în voia unei dinamici caracteristice perioadei de tranziție, fără nici o strategie, determinată în principal de inițiativele bisericilor și liderilor locali, constructe foarte volatile și complet dezinteresate de efortul unei definiri identitare și al unui proiect comunitar consistent.

Lipsa în spațiul românesc a unei tradiții protestante care ține de Reforma magisterială este un fapt istoric incontestabil, căruia putem încerca să-i găsim diverse explicații. De asemenea, am putea analiza ce a însemnat lipsa acestui reper pentru formarea și dinamica comunităților evanghelice. Întrebarea este dacă, în acest context al societății românești și al transformărilor prin care trec bisericile din toate confesiunile, este posibilă recuperarea acestei tradiții la români și deschiderea pentru acest filon al tradiției bisericii. Consider că, pentru viitor, explorarea tradiției protestante poate juca un rol important pentru dinamica creștină din România. În primul rând, acest exercițiu ar fi foarte util comunităților evanghelice în efortul lor de a gestiona criza de identitate prin care trec în prezent. În al doilea rând, dezvoltarea unor comunități protestante noi la populația de limba română ar putea reprezenta un impuls pentru misiunea creștină și pentru relația dintre biserici. Să analizăm pe scurt cele două opțiuni.

În primul din textele menționate mai sus, am avansat ipoteza că evanghelicii din România trec printr-o profundă criză de identitate. Am considerat că elementele caracteristice ale acestei crize sunt legate de o serie de derapaje în raport cu elementele specificului evanghelic (conversionism, activism, crucicentrism, biblicism). De asemenea, la comunitățile din România această criză s-a constituit în câteva aspecte particulare precum dominanta religioasă în definirea identității personale a omului evanghelic, lipsa conștiinței istorice, individualismul și modul problematic de manifestare a principiului autorității. Raportarea la tradiția protestantă ar fi utilă în gestionarea acestor elemente și în efortul de depășire a situației de criză identitară, de clarificare și dezvoltare a unui proiect comunitar consistent. Ieșirea dintr-o viziune dualistă cu privire la realitate și asumarea unui cadru teologic cu o abordare holistă referitor la experiența creștină în lume pot găsi un sprijin în teologia reformatorilor și în experiența acestei tradiții dezvoltate în Europa Occidentală. Totodată, acceptarea conceptului de tradiție ar putea asigura terenul stabil care este necesar pentru o evaluare riguroasă a trecutului, a etapelor și transformărilor la nivelul comunității, inclusiv a elementelor autohtone și a influențelor din spiritualitatea răsăriteană. Lipsa acestui organ al receptării și transmiterii elementelor valoroase cu rol identitar determinant obligă fiecare nouă generație de lideri la improvizații și redefiniri, la instincte și tendințe de tip fundamentalist sau conformist, la decizii reformatoare și la noi începuturi fără sens. Reperul protestant ar putea funcționa, de asemenea, în direcția depășirii dominantei orale în spațiul evanghelic și în recuperarea importanței documentelor, a textelor care analizează specificul confesional și clarifică identitatea comunității.

Spiritualitatea protestantă ar putea juca un rol important pentru evanghelici în munca de evaluare cu privire la dimensiunea comunitară și la valoarea ei teologică, dincolo de instinctele sociologice care se manifestă prin izolare și crearea unor subculturi, a unor spații închise, lipsite de relevanță culturală și de impact în societate. În egală măsură, reperul protestant ar putea fi util în analiza impactului modelului congregaționalist și a efectelor negative ale acestuia asupra dinamicii bisericilor. O delimitare a autorității administrative de cea clericală în spațiul eclesial, potrivit modelului protestant, ar putea reprezenta un element de stabilitate și coerență pentru comunitățile evanghelice aflate sub impactul puternic al tendințelor autoritare ale pastorilor și al așteptării de a avea lideri providențiali, personalități dominante care să preia întreaga autoritate și responsabilitatea cu privire la viața bisericilor locale.

În sinteză, evanghelicii ar putea învăța de la protestanți despre importanța instituțiilor și a sistemului de valori și despre modul în care carismele personale pot face casă bună cu cele dintâi. Sănătatea unei comunități depinde în mod fundamental de acest tip de echilibru, iar la acest capitol suferă nu numai evanghelicii, ci întreaga societate românească. Din păcate, dimensiunea instituțională și mecanismele comunitare sunt prea slabe, iar proiectele și comunitățile locale depind doar de personalități dominante care atomizează totul în jurul lor și nu creează continuitate. În aceste condiții, viitorul depinde de apariția unor noi asemenea lideri, care trebuie să se impună, să își lanseze propriile idei și proiecte, frecvent în conflict sau opoziție cu cele ale înaintașilor. Lipsa de disponibilitate la dialog și negociere, incapacitatea de a urmări interesul comunitar, și nu pe cel personal sau al unui grup local, conduce la fragmentare și izolare, la segregarea spațiului evanghelic. Acestea sunt corelate cu o slabă capacitate de a gestiona diversitatea și proiectele de dezvoltare locală și cu tendința de a înțelege unitatea prin uniformitate și conformism.

Cu privire la viitor, în ambele texte amintite, am arătat că evanghelicii au înaintea lor două posibile direcții de acțiune. Pe de o parte, pot lăsa ca lucrurile să meargă în continuare în virtutea inerției, prin eforturile punctuale ale comunităților locale și ale liderilor care le animă. Deocamdată, cele mai multe semnale indică o asemenea stare de fapt. Pe de altă parte, există opțiunea unui efort de convergență și de evaluare a situației comunității pentru a schița un proiect de viitor, o strategie de acțiune cu obiective bine definite. Pentru un atare demers, am arătat că sunt necesare câteva elemente. Mai întâi, este vorba despre cunoașterea și asumarea trecutului, inclusiv o muncă de reconciliere și vindecare. În al doilea rând, este necesar un proces de clarificare la nivel teologic, de decantare a unui conținut care să fie asumat la nivel confesional. Actualmente, tendința este una inversă, fiecare lider local încearcă să își impună propria teologie. Cărțile de teologie apar greu, iar cel mai adesea ca urmare a unor proiecte individuale, și nu ca răspuns la identificarea unei nevoi sau ca urmare a unei inițiative oficiale de a sprijini această muncă. În al treilea rând, este vorba despre raportul cu celelalte biserici, în special cu cea majoritară. Depășirea tendințelor de tip sectar, precum și evitarea agresivității misionare și a prozelitismului reprezintă elemente care ar trebui analizate serios dacă ar fi ca această comunitate să-și găsească locul ei particular în societatea românească. Sunt de părere că acest rol se poate contura mult mai bine prin raportarea evanghelicilor la valorile protestante, prin implicarea activă și articulată la viața societății și cu o viziune teologică corespunzătoare.

Pentru viitor, perspectiva dezvoltării unor biserici protestante de tip magisterial între etnicii români reprezintă o opțiune viabilă, dovedită de anumite inițiative locale recente din Transilvania. Acestea ar putea răspunde căutărilor unor credincioși care doresc să-și exprime credința într-o comunitate interesată de înrădăcinarea istorică și de tradiție, într-un mediu eclesial cu preocupări liturgice și sacramentale, cu deschidere ecumenică și interes pentru implicare în viața cetății. Diversitatea expresiilor eclesiale creștine în România este o experiență relativ recentă și a avut mereu de suferit din pricini de natură teologică sau politică. Dezvoltarea de noi biserici locale, de toate culorile confesionale, reprezintă un lucru pozitiv. Acest proces însă poate avea impactul scontat numai în măsura în care bisericile fac efortul depășirii disputelor interconfesionale și segregările intraconfesionale, dacă acceptă prezența diversității și specificul celuilalt.

După mai bine de douăzeci de ani de slujire într-o comunitate evanghelică, am ajuns la o concluzie personală cu privire la evanghelici și la societatea românească în ansamblul ei. Consider că tranziția nu s-a sfârșit, că cei patruzeci de ani de pustie (sau poate mai mult?) nu s-au încheiat și că la nivel sistemic, instituțional și axiologic lucrurile se mișcă foarte greu. Între inițiativele de a găsi soluții am întâlnit frecvent ideea că trebuie să supraviețuim acestei perioade, fără a ne asuma proiecte sau obiective majore, cum ar fi cele ale unor schimbări importante la nivel de sistem. Acest tip de abordare se bazează mai degrabă pe eforturi personale și locale de evaluare și identificare a problemelor mari, structurale și a felului în care acestea pot fi evitate pentru ca cel credincios să nu fie înghițit de conglomeratul mecanismului formal, de tendințele spre extreme sau de apelul la decizii cu efecte nefaste.

În contextul acestor zbateri, cred că este important un efort de identificare a reperelor teologice și valorice din tradiția bisericii care pot permite o tranziție mai ușoară și eventual pot asigura resursele necesare pentru realizarea unor proiecte care să sprijine căutările oamenilor ce resimt criza. Există credincioși aflați la marginea comunităților evanghelice care au întrebări și nevoi și care înțeleg că sistemul nu funcționează bine și că trebuie să facă ceva măcar pentru ei pentru a nu rămâne în inerția unei mecanici religioase seci. Este posibil ca anumite proiecte mai ambițioase care să vizeze întreaga comunitate să dea roade, însă eu sunt de părere că este mult mai realistă varianta acestei abordări la scară mai mică, cu orizont local, cu țintirea unor nevoi specifice și cu miza dezvoltării unor contexte formative.

Perioada tranziției reprezintă nu numai o experiență dificilă a confruntărilor și evaluărilor, cu riscuri și greșeli inevitabile, ci și ocazia unui răgaz, a unui timp al clarificării și formării, al pregătirii pentru schimbări mai substanțiale și pentru construirea unor soluții coerente care să fie implementate ulterior. În acest cadru, raportarea la tradiția protestantă mi se pare a fi un exercițiu util și la îndemână pentru evanghelici, în special pentru cei care resimt efectele acestei perioade de tranziție și nevoia unei articulări în privința identității lor, a definirii unor orizonturi viitoare.

În ultimii ani, am trecut și eu prin asemenea frământări și evaluări la nivel personal. În virtutea evoluției gândirii teologice și a așteptărilor privind viața eclesială, am decis că cel mai coerent lucru este să îmi asum identitatea protestantă a unei comunități din Reforma magisterială. Consider că acesta reprezintă un gest de așezare pe terenul stabil al unei tradiții creștine liturgice și sacramentale cu care rezonez și care dă continuitate unei experiențe creștine evanghelice în context românesc. Mă definesc ca un protestant evanghelic și îmi doresc să pot investi în proiecte locale care să contribuie la eforturile dezvoltării unor lucrări teologice autohtone, la munca de evaluare și definire a identității evanghelicilor din România și la realizarea unor cadre și instrumente formative care să fie la dispoziția credincioșilor interesați.

Dănuț Jemna