Creștinism și societate

christian

Am revenit în România după o lună de muncă în Franța. A fost o ocazie bună de a interacționa nu numai cu mediul academic, ci și cu cel religios. Fac acest lucru de mai mulți ani, însă această ultimă călătorie mi-a întărit și mai mult convingerea cu privire la modul în care credința și dinamica socio-culturală dintr-un anumit spațiu interacționează reciproc, adeseori fără a identifica obiective sau interese comune vizibile sau afirmate explicit. Mă uimește dinamica comunității creștine din spațiul francez și încerc să analizez cum anume ea relaționează cu o societate care este etichetată drept una foarte secularizată, cu înclinații politice de stânga și cu un stat foarte puternic. În egală măsură, observ tot mai clar cum în România comunitatea creștină și societatea traversează o perioadă cu multe provocări, cu inerții și incertitudini, cu disponibilitate redusă de schimbare, cu lideri care întârzie să apară etc. Pe scurt, voi evoca câteva aspecte ale acestui raport între creștinism și societate cu câteva exemple din spațiul român și cel francez.

Spuneam că mă uimește dinamica comunității creștine din Franța din ultimii ani. Remarc în primul rând deschiderea ecumenică, efortul de a realiza o apropiere între tradițiile creștine și de a iniția proiecte comune. Cel mai interesant semnal este dat de decizia celor două ramuri protestante, reformată și luterană, de a se alătura și de a forma Biserica Protestantă Unită a Franței. Păstrând o diversitate de expresie locală, aceste comunități încearcă să își regăsească locul în spațiul francez și să-i invite pe oameni la un mod de viață comunitar specific prin promovarea valorilor protestante. Motorul principal al acestei decizii de a pune împreună cele două tradiții îl reprezintă interesul comun pentru o mărturie creștină mai bună și o prezență mai puternică în societate. Cu respect pentru inițiative și specific local, ideea de bază a acestui proiect este aceea că doar unitatea creștină poate face față nevoilor de slujire și provocărilor pe care le aduce complexitatea experienței umane actuale și viitoare. Această realizare însă pare să vină după mai multe eșecuri și după o istorie traumatică a protestanților în Franța. Important este că ea s-a realizat și are loc în contextul unei dinamici religioase interesante și la nivelul altor tradiții, așa cum este cazul bisericilor romano-catolice.

De cealaltă parte, se pare că și societatea franceză are parte de întrebări și probleme care lasă loc sau chiar invită și vocea bisericii în căutarea de răspunsuri și soluții. Frământările legate de dezvoltarea tehnologică și globalizare, multiculturalism și marginalizare, amenințarea fragmentării Uniunii Europene, justiție și migrație reprezintă probleme care îi fac pe oameni să fie mai receptivi la viața societății și să înțeleagă nevoia de solidaritate și respect reciproc, căutarea binelui comun și a unor valori care să îl facă posibil. Comunitatea creștină nu este străină de aceste frământări și este o voce foarte articulată care în multe direcții poate fi considerată un model pentru inițiativele civice. Dezvoltarea unui număr mare de organizații non profit cu scopul de a sluji oameni și nevoi specifice în contextul societății actuale reprezintă o marcă a prezenței publice a comunității creștine în Franța. Multe proiecte sunt realizate în spirit ecumenic, cu o participare a credincioșilor și autorităților religioase din diferite confesiuni. Voluntarismul credincioșilor în angajarea pentru binele celorlalți reprezintă o valoare creștină pe care societatea franceză o regăsește încet și o repune în centrul acțiunilor civice.

Nu în ultimul rând, comunitățile creștine au înțeles că este bine să încurajeze proprii credincioși să se implice în viața politică, să își asume responsabilități de acest tip pentru guvernarea locală și la nivel național. Această perspectivă teologică care susține că angajarea creștinului în lume este una complexă și diversă și că ea nu se limitează doar la comunitatea credincioșilor este esențială pentru prezența creștină în societate. Nu vreau să idealizez spațiul francez. Probleme există și acolo. Însă nu pot să nu mai remarc faptul că în Franța, în ciuda secularizării puternice, în spațiul public au existat mereu voci, personalități și intelectuali de marcă care au adus idei și perspective hrănite din matricea tradiției creștine. Este suficient să facem o listă cu filosofii creștini din această țară care au marcat gândirea secolului trecut și să observăm că nu sunt puțini. Aceste personalități și-au făcut mereu treaba, iar astăzi experiența și modelul lor sunt disponibile pentru generații noi de oameni care găsesc în creștinism resurse și soluții pentru a răspunde problemelor pe care le ridică viața societății actuale.

După ce am expus acest tablou, sarcina prezentării unor aspecte legate de societatea românească poate fi considerată fie mai facilă, fie mai dificilă. Depinde ce aspecte se doresc a fi subliniate și unde este pus accentul. Dacă dorim să începem cu un aspect pozitiv, cel mai recent este cel legat de vizita Papei Francisc și vizează societatea, mai puțin comunitatea creștină. Prezența masivă a oamenilor la evenimentele organizate sau ieșirea lor în stradă pentru a saluta pelerinajul Papei a arătat un aer diferit și un potențial al românilor neevidențiat îndeajuns în trecut și neexploatat suficient. În special tânăra generație a demonstrat disponibilitate pentru celebrare, diversitate, modele, valori care vin din trecut, istorie. Acest entuziasm însă nu a fost împărtășit de liderii bisericilor ortodoxe, protestante și neoprotestante. La acest nivel, spiritul ecumenic a fost palid, asistând la gesturi mai degrabă formale, tipice politicii religioase.

Dacă este să analizăm prezența comunității creștine în viața societății, lucrurile sunt mai delicate la noi. Pare că asistăm la un soi de paralelism diferit de cel evocat pentru francezi. Frământările și problemele unei societăți de tranziție nu primesc sprijin consistent în aflarea de răspunsuri din partea comunității creștine. Dimpotrivă, în interiorul confesiunilor există o dinamică proprie a unor probleme mai vechi sau mai noi care nu reușesc a fi depășite și care consumă mai toată energia credincioșilor și liderilor pentru propriile proiecte. Puținele implicații publice vizibile ale bisericilor din ultimii ani au luat forme specifice unui mediu autoritar, de pe poziții de putere, apelând la mijloace de manipulare și orientare pe false probleme (ne amintim de recentul caz cu referendumul pentru familie, de exemplu). Sigur, există și în România inițiative locale, organizații care caută să ajute oamenii, mici proiecte dezvoltate de bisericile locale pentru binele celorlalți. Ceea ce lipsește însă este o notă de articulare și convergență, înțelegerea faptului că schimbarea de optică și impactul dorit la nivel de societate necesită o transformare mai întâi la nivelul comunității creștine.

De cealaltă parte, se pare că nici societatea românească nu este deschisă și nu pricepe rolul unei voci a bisericii în spațiul public, care să aducă nu numai culoare, ci și abordări de pe o poziție diferită și fără un interes anume, vizând astfel binele comun. Vocea ștearsă a bisericii este și din pricina unei concepții teologice care nu încurajează vocațiile seculare și care rupe realitatea existenței umane între religios și non-religios, primul registru fiind considerat mai important, iar al doilea fiind relativizat și lăsat să fie rezolvat de autoritățile politice și sociale. Cu cât societatea românească se mișcă mai mult spre un spațiu democratic, cu atât biserica își mărește temerile cu privire la poziția și interesele ei și are o reacție de tip fundamentalist, de închidere și de critică la adresa transformărilor sociale, politice și economice. Așa-zisa amenințare exterioară nu face altceva decât să tensioneze și mai mult problemele din interior, astfel că biserica va avea și mai puține resurse pentru prezența în societate, precum și mai puțină capacitate de dialog cu celelalte comunități din alte tradiții creștine.

Interesant este de văzut cum vor evolua lucrurile în viitor. Este clar că nu este nevoie să repetăm istoria și să învățăm numai din propriile eșecuri. Exemplele din alte țări, așa cum este cel al Franței, pot fi de folos în acest sens. Ceea ce pare să ne lipsească acum sunt tocmai acei intelectuali și lideri de opinie care să indice spre valorile comune ale creștinismului, care să arate nevoia bisericii de a se mobiliza spre dialog, și nu spre închidere, și de a sublinia că multe din problemele invocate de biserici sunt palide sau chiar false. Terenul stabil al credinței creștine există pentru toți și este o mare moștenire care vine din trecut. Este necesar un efort de acceptare și asumare a acestuia, în dauna înclinației actuale de a accentua specificul confesional și întâietatea acestuia. Probabil că trebuie să mai așteptăm ca acești lideri să apară, așa cum este nevoie de timp și de proiecte formative care să conducă la formarea unor noi generații de politicieni, funcționari, profesori, medici etc., oameni care să dea o altă notă vieții sociale, cu receptivitate și deschidere pentru cultură și religie, pentru valorile care au clădit societatea europeană modernă.

Dănuț Jemna