Ucenicia în Evanghelia după Marcu (12)

mark-16-1-8-resurrection-carracci

Trădarea, suferința și moartea învățătorului probabil că au reprezentat un mare eșec pentru ucenici. Deși au fost avertizați că se vor întâmpla aceste lucruri, totul pare fără nici o noimă în raport cu misiunea de a vesti evanghelia și de a pregăti instaurarea împărăției lui Dumnezeu. În plus, fiindcă Isus a profețit inclusiv fuga și lepădarea ucenicilor de maestrul lor, scenariul devine mult mai sumbru, mai dramatic. Este asta o formă de determinism? Puteau discipolii învinge teama și să rămână fermi alături de Isus în momentele cele mai dificile din viața lui? Sf. Marcu nu ne spune nimic despre ce a urmat, despre trăirile discipolilor sau eventualele analize cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Totul se petrece extrem de repede și evenimentele duc spre tragicul sfârșit al învățătorului. Dacă el a avut un asemenea final al misiunii și vieții sale, ce se va alege de ucenici? Vor fi capabili să se regrupeze, să își reconsidere slujirea și vocația? Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, în ultimul capitol al evangheliei, Sf. Marcu ne prezintă scena cu femeile care merg la mormânt să ungă trupul lui Isus, potrivit tradiției iudaice. În momentul în care ajung la mormântul învățătorului, sunt surprinse de câteva lucruri total neașteptate: piatra care închidea peștera era dată deoparte; în interior găsesc un tânăr îmbrăcat în alb, iar trupul lui Isus lipsește; primesc un mesaj straniu, cum că Isus a înviat și nu mai este acolo; sunt trimise să le spună discipolilor despre înviere și că îl vor întâlni pe Isus în Galilea; se subliniază că toate acestea au fost deja anunțate de învățător mai dinainte. La toată această întâmplare parcă din altă lume, reacția firească a femeilor este una de spaimă. Textul biblic ne spune că ele au fugit de la mormânt și nu au spus nimănui nimic, fiind cuprinse de teamă. Despre ce tulburare să fie vorba și care să fie cauza ei? Este de vină prezența tulburătoare a îngerului? Este de neconceput faptul că trupul maestrului a dispărut și în spatele lucrurilor este posibil să fie o întreagă conspirație? Au fost amăgite și trimise de acolo ca să nu pună întrebări?

Mesajul și realitatea învierii lui Isus au fost și atunci și sunt și astăzi pietre de încercare pentru mintea și inima omului. Realismul cu care ne prezintă evanghelia sfârșitul traumatic al lui Isus este fără echivoc. A fost înghițit de moarte, și-a primit pedeapsa cerută de lege, a plecat din lumea noastră ca un proscris. Femeile și ucenicii lui, după ce și-au văzut planurile distruse, trebuie să fi inventat această poveste despre învierea lui. Era singura modalitate de a salva situația, de a da un tip de continuitate visului lor de a fi importanți în viitoarea împărăție a lui Dumnezeu. Așa cum ne prezintă Sf. Marcu lucrurile, femeile au avut o vedenie. Nu l-au întâlnit pe Isus și nu este clar ce au văzut acolo. S-au speriat și au fugit din mormânt și au rămas cu această experiență stranie, susceptibilă la interpretări. Cam așa se poate înțelege finalul istoriei lui Isus și al ucenicilor lui. Textul Sf. Marcu nu ne dă nici un fel de probă sau dovadă a învierii. Avem cuvântul unui om ce apare într-o vedenie și cuvântul femeilor speriate și traumatizate de moartea învățătorului. În cele mai multe manuscrise care păstrează textul acestei evanghelii, lucrurile se încheie așa. Isus nu se arată, rămâne doar promisiunea întâlnirii cu ucenicii în Galilea. În alte manuscrise, mai există o parte care se adaugă finalului cărții în care se prezintă arătarea lui Isus uneia dintre femeile care l-au căutat la mormânt și apoi ucenicilor. Lăsăm deoparte discuția tehnică despre manuscrise și această problematică a unei posibile intervenții ulterioare asupra textului. Este important să privim și asupra mesajului acestei părți. Pentru tema uceniciei, în această secțiune avem de a face cu o încheiere clarificatoare și cu un ultim test pentru discipolii lui Isus.

Textul reia scena cu femeile și ne spune că Isus se arată Mariei Magdalena. În stilul caracteristic al Sf. Marcu, totul se petrece în grabă, fără detalii, fără nici un dialog între cei doi. Este mai degrabă vorba despre un mecanism care declanșează o nouă provocare pentru ucenici. Ne putem întreba de ce Isus nu se arată direct ucenicilor și este nevoie de această strategie de a trimite mai întâi un mesager. Începem să înțelegem intenția lui Isus când analizăm starea discipolilor și reacția lor la spusele femeii. Ne aflăm în fața unui test. Ciudat acest maestru. Când lucrurile sunt în cea mai jalnică situație, când ucenicii plâng și se tânguiesc (Mc. 16:10), învățătorului îi arde de glume și le trimite mesaje ciudate. Acest mecanism al pregătirii ucenicilor pentru întâlnirea cu Isus poate fi înțeles în logica strategiei de ucenicie a maestrului. Deși ne-am fi dorit ca proba învierii să vină imediat și direct, lucrurile se clădesc altfel. Maestrul își face deja prezența prin stilul său de lucru, prin modul în care își abordează discipolii. Ucenicia nu s-a încheiat și pare că nu se va încheia niciodată. Deși învățătorul este plecat, lecțiile continuă. Chiar dacă unora li se pare nedreaptă această tactică de a nu-l slăbi deloc pe cel căzut și fără orizont, lucrurile se mișcă ușor spre clarificare. Însă tocmai în această stare sensibilă și aparent fără ieșire rămâne constructivă maniera de lucru a maestrului, stilul lui de a provoca și ridica starea ucenicului aflat în dificultate. Când au auzit prima dată mesajul învierii, discipolii nu au crezut. Erau prea împietriți de durere și necaz, prea marcați de grozăvia evenimentelor. Urmează un al doilea mesaj al învierii, adus de doi dintre ucenici care se întâlnesc cu Isus pe drum. Nici de această dată cei unsprezece rămași fideli maestrului nu sunt capabili să creadă, să accepte că Isus a ieșit din mormânt, că a înviat dintre cei morți. În final, învățătorul se arată apostolilor în timp ce ședeau la masă. Probabil acum erau pregătiți pentru această întâlnire. Din nou, textul biblic ne surprinde și nu ne spune nimic despre reacția ucenicilor. Avem doar o scurtă mențiune a lui Isus prin care îi mustră pentru că nu au crezut mesajul celor care l-au văzut înviat. Această remarcă este una foarte importantă pentru această ultimă lecție la care ucenicii sunt expuși în prezența maestrului. Isus nu le reproșează că nu au crezut în el, în cuvintele pe care le-a spus înainte de patima sa, ci că nu au crezut în mesajul fraților lor. Acest nou accent devine important în perspectiva misiunii ce va urma, a vieții discipolilor în lume în calitate de trimiși ai învățătorului, de slujitori ai lui Dumnezeu care duc mai departe lucrarea lui Isus Cristos.

Secțiunea care încheie evanghelia reprezintă ultimul mesaj al învățătorului înainte de a părăsi lumea. În esență, Isus reia tema trimiterii discipolilor în lume cu scopul de a vesti evanghelia tuturor. Ultima lecție la care au asistat este importantă pentru ceea ce urmează. Misiunea ucenicilor este să ducă mai departe ceea ce au primit de la învățător, iar oamenii sunt invitați să creadă pe baza cuvântului lor. Această schimbare poate fi pentru unii semnificativă, pentru că duce la un tip de activitate de mâna a doua. Cei doisprezece au primit evanghelia direct de la Isus, iar restul oamenilor trebuie să o primească de la discipolii lui. Însă la baza mecanismului rămâne credința, capacitatea de deschidere a ființei umane și de a primi mesajul evangheliei. Sarcina discipolului este aceea de a le cere oamenilor să creadă nu în el, ci în cel care l-a trimis și în mesajul lui, adică să îi invite pe oameni să creadă pe baza cuvântului și modelului său de viață. Din această perspectivă, nu există un handicap nici pentru discipolii trimiși de Isus în lume și nici pentru cei invitați să primească evanghelia prin misiunea lor. Pentru a întări această idee, textul biblic subliniază cel puțin două aspecte esențiale.

În primul rând, accentul cade pe credința omului, pe răspunsul liber la mesajul evangheliei. Același mecanism a funcționat și în dreptul celor doisprezece cât au fost alături de Isus. Așa cum am observat de-a lungul cărții, școala uceniciei a avut această miză de a trezi și dezvolta în discipoli credința, un tip de raportare la Isus și la misiunea lui care nu se realizează după logica lumii, ci după cea a înțelepciunii lui Dumnezeu. Linia de tensiune a procesului uceniciei duce spre acest punct culminant al maturității credinței, al capacității de a primi cuvântul lui Isus de la ucenicii lui, al disponibilității de a accepta mesajul și misiunea evangheliei de la cei care îl urmează pe Cristos. Dacă continuitatea operei învățătorului în lume depinde de acest aspect crucial, înseamnă că aici este și miza procesului de ucenicie. Isus a lăsat în urmă ucenici care au învățat această lecție profundă. Împlinirea mandatului primit presupune o asemenea investiție în alții. Facerea de ucenici reprezintă motorul esențial al comunității construite de Fiul lui Dumnezeu în istorie. Evanghelia ajunge la oameni pentru că există ucenici, oameni care au fost dispuși să parcurgă acest proces al transformării ființei lor și al asumării valorilor lăsate de Isus. Iar ucenicii autentici produc devenire în alții, ajută la dezvoltarea și maturizarea credinței în ceilalți, adică fac alți ucenici.

În al doilea rând, discipolii sunt trimiși în lume să continue misiunea lui Isus printr-o împuternicire sau mandatare clară din partea maestrului. Apostolii primesc autoritate de la învățătorul lor pentru a putea realiza ceea ce li s-a încredințat și pentru a însoți mesajul lor cu semnele pe care le-au văzut la Isus. Cu alte cuvinte, lipsa concretă a maestrului nu înseamnă o schimbare de substanță a naturii și dinamicii lucrării lui în lume. Dimpotrivă, maestrul rămâne prezent cu discipolii săi prin această continuă transmitere a autorității lui de la o generație la alta, prin împlinirea cuvintelor lui în cei ce cred în el. Vocația ucenicilor este să îl prezinte pe învățătorul lor lumii, adică viața lor să îl arate, să îl facă transparent pe cel în care cred și pe care îl urmează. Dinamica uceniciei în istorie presupune acest dublu efort: dorința de a deveni asemenea lui Cristos, modelul nostru; investiția în devenirea semenilor în aceeași direcție, adică participarea la ucenicizarea altora. Tradiția creștină a discutat enorm asupra acestei idei a prezenței semnelor autorității lui Isus în lume în contextul misiunii ucenicilor. În spiritul textului biblic, accentul nu cade pe existența unui număr concret de semne care trebuie să se repete mereu, ci pe principiul unei asemenea manifestări a autorității lui Cristos. Semnele au valoare pentru că transmit un mesaj puternic unui anumit context și de aceea au un caracter particular. Textul biblic se încheie cu această frază care subliniază prezența lui Dumnezeu cu ucenicii, o asistență care le conferă autoritate, o călăuzire manifestă care însoțește misiunea discipolilor cu semne. Însă trebuie subliniat că în această privință accentul Scripturii este foarte clar: pentru ucenici este important să își împlinească misiunea, iar apariția și manifestarea semnelor este treaba lui Dumnezeu. Lipsa lor nu înseamnă neapărat că discipolii nu își fac treaba sau că nu o fac suficient de bine. Semnele nu sunt o expresie a iconomiei divine care să confirme performanța sau maturitatea ucenicilor, ci un element al lucrării lui Dumnezeu care nu este în responsabilitatea omului.

Evanghelia se încheie cu acest tablou: Isus este înălțat la cer, la dreapta lui Dumnezeu, adică într-o poziție de autoritate și slavă; ucenicii continuă misiunea lui în lume însoțiți de prezența sa, de asistența concretă și plină de autoritate a lui Dumnezeu. Tabloul acesta se lărgește tot mai mult de atunci în istorie și este valabil și pentru noi astăzi. Însă ceea ce dă unitate acestui ansamblu este ucenicia. Nu putem neglija ceea ce a făcut Isus și ceea ce el a lăsat moștenire discipolilor săi. El nu a înființat o religie sau o structură instituțională, dar nici nu a condamnat asemenea construcții. Miezul misiunii lui a fost să aducă lumii mesajul evangheliei și să îl împlinească mai întâi în propria viață. De asemenea, pentru ca opera sa să ajungă la oameni a găsit cea mai bună cale și cea mai eficientă strategie, anume să sădească în alții ceea ce el a trăit. Ucenicia este un mod de viață, un proces prin care ființa omului se transformă și capătă tot mai mult conturul modelului, al lui Isus Cristos. Învățătorul a venit în lume tocmai pentru acest lucru, să fie motorul unui nou mod de viață, să aducă schimbare și înnoire ființei umane și să o reașeze în normalitatea relației cu Dumnezeu. Ceea ce a realizat Isus ne este accesibil și se poate atinge dacă suntem deschiși să îi urmăm calea, adică să îi fim discipoli și să parcurgem drumul uceniciei. Istoria are mărturia ei în acest sens și ne arată că se poate. Mesajul lui Isus și modul său de viață au fost transmise mai departe. Există ucenici care îl urmează, iar prezența lui Dumnezeu în lume îi însoțește prin căile și semnele cele mai nebănuite. Credința este o realitate vie care dă curaj și determinare celor ce doresc să devină ca Domnul și învățătorul lor Isus Cristos.

Dănuț Jemna