Ucenicia în Evanghelia după Marcu (11)

maria

Momentele cele mai delicate din viața noastră sunt cele în care suntem puși la încercare. Credința sau fidelitatea, virtuțile sau speranțele ne pot fi întinse la maximum și ne pot cere să luăm decizii în contexte de mare tensiune, în legătură cu situații limită și obiective cruciale. Testele din viața unui om sunt prilej de profundă cunoaștere de sine, de evaluare a ceea ce credem că suntem cu adevărat, de verificare a ceea ce putem realiza. Acestea pot veni asupra noastră în momentele în care ne așteptăm mai puțin, iar alteori pot fi parte a unui proiect de formare, a unui parcurs gândit de cineva. Pedagogia divină, împreună cu cea pe care noi oamenii o utilizăm în societate, folosește frecvent testul sau încercarea pentru a ne căli personalitatea și a realiza progrese, a ne cunoaște limitele și a depăși obstacole. Din evanghelii, observăm că Isus a practicat frecvent această strategie a evaluării ucenicilor, atât ca o metodă de pregătire pentru etapele viitoare ale procesului, cât și ca o modalitate de analiză personală. Însă acum ne aflăm la finalul drumului și probabil ne așteptăm ca maestrul să tragă linie și să le dea ucenicilor ultimul examen. Lucrurile nu se întâmplă așa, pentru că finalul procesului îl are în centru pe învățător, și nu pe cei ce îl urmează. În ultima săptămână a vieții lui Cristos în lume, discipolii vor intra destul de dur în această școală a evaluării, fără ca lucrurile acestea să fie prevăzute de maestru în mod explicit. În momentul în care atât misiunea cât și personalitatea lui Isus sunt puse sub semnul întrebării de autoritățile politice și religioase, este amenințată și condiția ucenicului. Testul cel mare este legat de modul în care discipolii rămân fideli relației cu maestrul, valorilor și misiunii încredințate. Chiar dacă situația de atunci a fost unică și contextul foarte special, lecția trăită de discipoli și situațiile limită de acest tip s-au reluat mereu de-a lungul timpului până în prezent.

După un arsenal de atenționări și îndemnuri cu privire la viitor, Isus își concentrează atenția către partea finală a misiunii sale. Ucenicii sunt prezenți la o serie de evenimente profunde, iar participarea lor este foarte oscilantă și frecvent fără nici o noimă. Un prim tablou prezentat de Sf. Marcu este cel din casa lui Simon Leprosul, cu puțin timp înainte de celebrarea Paștelui. Două lucruri importante sunt subliniate de textul biblic cu privire la ucenici. Primul se referă la reacția cu privire la gestul profund al femeii care a uns trupul lui Isus cu mir. Pentru cititorul de astăzi este scandaloasă această poziționare mercantilă a ucenicilor față de aparenta risipă realizată de misterioasa femeie. Nici un reflex de apreciere sau mirare, nici o urmă de admirație pentru un act prețios realizat asupra maestrului, nici o formă de atenție adusă celui care i-a ucenicit și i-a trecut prin atâtea experiențe extraordinare. Ne putem întreba de unde vine această atitudine a discipolilor care sancționează risipa în dauna celor săraci? Atât au fost capabili să învețe de la Isus în toată perioada de formare? Au rămas cu o teologie socială care nu mai are simțul generozității sau sensibilitate pentru fapte profunde? Această reacție pare să pregătească terenul pentru cea de-a doua mențiune importantă din textul biblic cu privire la ucenici. Urmează actul cel mai reprobabil și josnic ce se putea petrece în rândul discipolilor. Într-un moment de orbire și delăsare, unul dintre cei doisprezece se duce să îl vândă pe învățător autorităților religioase. Gestul trădării pare să vină în continuitatea celui de protest colectiv la adresa femeii care unge trupul lui Isus. Putem specula și ne putem întreba pe seama personalității lui Iuda și disponibilității lui de câștig mârșav, însă trădarea maestrului nu i se poate imputa doar lui. Fisura la nivelul micii comunități a ucenicilor trebuie căutată mai în profunzime. Ne amintim, în treacăt, lipsa de înțelegere a ucenicilor cu privire la ceea ce anunța Isus că se va întâmpla la Ierusalim și focalizarea lor pe teme foarte pedestre legate de cine va fi mai mare după plecarea învățătorului. Pare destul de clar faptul că discipolii nu trăiau la fel de intens evenimentele și că atenția lor era în altă parte. Deși mesajul lui Isus cu privire la vigilență și la pericolul înșelării și falselor proiecte mânuitoare încă se mai aude în fundal, discipolii sunt relaxați și trăiesc în inerția unei experiențe a celor încă imaturi aflați sub mâna protectoare a părintelui lor spiritual. Evenimentele îi iau prin surprindere, faptele decurg într-o altă logică decât cea așteptată, iar erorile se perpetuează în lanț.

Următoarea scenă densă este cea a prăznuirii sărbătorii Azimilor. Potrivit tradiției evreiești, Isus se adună împreună cu cei doisprezece discipoli pentru a celebra Paștele. Ca și în cazul intrării în Ierusalim, ucenicii asistă la un scenariu care arată că învățătorul cunoaște toate lucrurile și își urmează planul. Însă ceea ce se petrece la masă pare să întărească faptul că discipolii trăiesc lucrurile la alt nivel. Două aspecte sunt subliniate apăsat de Sf. Marcu, iar atitudinea ucenicilor ne sugerează că ei se află în fața unor noi teste pe care le pică lamentabil. Mai întâi are loc șocanta afirmație prin care Isus anunță că unul din cei doisprezece este un trădător care își vinde învățătorul. Este greu de spus cum ar fi trebuit sau cum ar fi fost de așteptat să reacționeze ucenicii. Dar ceea ce subliniază textul biblic pare mai degrabă un gest de resemnare. Fiecare se întreabă dacă nu cumva este el și se întristează. Atât. Nimic mai mult. Pare revoltător să accepți un adevăr și să nu faci nimic, să nu încerci nimic, chiar dacă este posibil să nu poți schimba mare lucru. Gestul contează, atitudinea vorbește despre starea de spirit, maturitatea și vigilența cuiva. Textul biblic ne spune că s-a continuat masa de Paște și ritualul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum Isus ar fi făcut o simplă informare. În acest cadru, are loc cea de-a doua situație de mare tensiune pe care ucenicii o ratează complet. Maestrul face o schimbare importantă, deturnează cumva dinamica sărbătorii iudaice, fără să vedem vreo reacție a participanților. În contextul frângerii pâinii și al binecuvântării paharului, Isus dă noi semnificații întregii celebrări și le leagă de sine, de corpul său, de moartea sa. Deși ceea ce spune Isus este un scandal pentru minte, o invitație complet irațională de a mânca carnea lui și a bea sângele lui, la nivelul ucenicilor totul se desfășoară plat, ca o asistență anesteziată care privește fără nici o replică. Doar la final, când Isus le spune explicit că toți îl vor lăsa și vor găsi o pricină de poticnire în el, apare reacția lui Petru și apoi a celorlalți, subliniind că nu-și vor părăsi învățătorul. Însă lucrurile nu par deloc convingătoare. Isus insistă și reia ideea, ocazie cu care Petru se încinge și se simte provocat de afirmațiile lui.

A treia scenă care reține atenția este cea din grădina Ghetsimani. Este vorba despre un moment de tensiune maximă pentru Isus și de o dezarmantă și copleșitoare stare de amorțire a ucenicilor. Pentru prima dată în relația de ucenicie maestrul se arată vulnerabil. Textul insistă și reia detalii cu privire la starea sufletească a lui Isus. Important este că învățătorul își împărtășește sentimentele și trăirile și are așteptări ca ucenicii să îl asiste, să îl susțină. Da, pentru prima dată îl vedem pe Isus spunând că are nevoie de sprijin din partea discipolilor și le cere să se roage cu el, să vegheze împreună cu el. Este clar că nu putem înțelege profunzimea situației și încărcătura momentului. De asemenea, suntem tentați să le dăm dreptate discipolilor și să înțelegem starea lor de moleșeală și oboseală, faptul că nu au putut veghea și au căzut pradă somnului. Însă nu putem să nu observăm că maestrul avea așteptări, se baza pe sprijinul lor, își dorea să beneficieze de compania și asistența ucenicilor. A venit de trei ori să vadă dacă ei îi sunt alături, dacă veghează și se roagă, și de fiecare dată i-a găsit dormind. Este atât de trist și plin de amărăciune să nu găsești sprijin când ai nevoie, să fii lăsat singur de cei apropiați și durerea ta să nu fie împărtășită în cel mai greu moment al vieții. Așa se termină relația de ucenicie a lui Isus cu discipolii săi. Pare un mare eșec, o dureroasă finalitate a unui drum lung și plin de experiențe frumoase. După ce Isus depășește propria luptă și își asumă să meargă până la capăt, cadrul se schimbă. Rămas singur în misiunea sa, învățătorul este prins, iar ucenicii se trezesc și aleargă care încotro. Toți fug și îl părăsesc, după o scurtă tentativă a cuiva de a-i lua apărarea cu ajutorul sabiei.

Un ultim tablou relevant pentru comportamentul ucenicilor este cel de după prinderea lui Isus și tot traseul legat de judecata și crucificarea lui. Probabil că ucenicii încă trăiesc un mare șoc să îl vadă pe maestrul lor legat și dus de soldați în fața autorităților. Nu știm dacă au avut vreme să mediteze asupra reacției lor și lașității cu care s-au lepădat de învățător în momentul de cumpănă. Textul biblic insistă însă asupra lui Petru, liderul ucenicilor, personalitate puternică și plină de temperament. Deși a jurat că este gata să își dea viața pentru Isus, Simon pescarul ajunge să împlinească profeția învățătorului său că se va lepăda de trei ori până în zori. Lucrurile se întâmplă întocmai, însă nu acesta este esențialul. Pentru că nu este vorba de corectitudinea respectării cuvântului lui Isus, ci de o lecție mult mai importantă. Este clar că Petru realizează la final propriul eșec și râvna sa lipsită de înțelepciune. Plânsul acestui bărbat pasional poate însemna multe. Însă ce putea face mai bine? Măcar a încercat, a avut curajul să se avânte în declarații, să își exprime personalitatea, chiar dacă apoi a eșuat și nu a tradus lucrurile în faptă. Se pune întrebarea dacă nu cumva discipolii erau încă necopți, iar procesul de ucenicie a fost terminat prea repede, cumva forțat. Sau poate că ultima lecție este cea prin care trebuie să treacă, să guste amarul căderii, suferința neputinței și eșecului, dezamăgirea de a nu se fi cunoscut suficient și a fi avut o părere prea bună despre ei înșiși etc.

Cu acest ultim episod, ucenicii ies din scenă, iar Isus rămâne singur să își ducă destinul până la capăt. Maestrul este judecat, condamnat, iar sentința este executată rapid. După ce autoritățile au primit asigurări că a murit, îi este permisă îngroparea cu sprijinul unui om bogat pe nume Iosif. În ciuda acestui tablou aproape sumbru, finalul uceniciei nu este unul total întunecos. De acolo de unde nu ne gândim, apare un alt tip de ucenic, de la distanță, adică un om care aștepta împărăția lui Dumnezeu și care trăia în logica celor propovăduite de învățător. El este mai puțin traumatizat de cele întâmplate și face un gest frumos pentru maestru. Poziția socială i-o permite și intervine la autorități cu cererea de a lua trupul lui Isus și a-l îngropa. Sf. Marcu nu ne spune nimic despre ceilalți ucenici ai lui Isus (la un moment dat se pomenește despre un cerc mai mare de discipoli dintre care el a ales pe cei doisprezece), dar bănuim că și ei au asistat, mai de aproape sau mai de departe, la cele întâmplate în Ierusalim. Ultimul cuvânt îl are însă piatra de mormânt, care închide totul și îi lasă pe discipoli fără învățător, dar cu o moștenire, cu o misiune de dus în lume, cu o identitate construită alături de el și care așteaptă să se afirme.

Chiar dacă am fi tentați să îi judecăm aspru pe ucenici pentru eșecurile lor în lanț într-o perioadă așa scurtă de timp și ne gândim la ce mare oportunitate au avut de a trăi alături de marele maestru al istoriei, lucrurile nu trebuie judecate simplist. Eșecurile sunt parte a experienței noastre limitate. Ele fac parte din normalitatea vieții, inclusiv a celei de credință. Evaluarea eșecurilor trebuie făcută mereu contextual și în raport cu dinamica procesului uceniciei. Importante sunt lecțiile pe care ni le însușim ori de câte ori picăm un test, seriozitatea cu care încercăm să depășim căderile, atitudinea cu care ne raportăm la ceilalți care trec prin aceleași experiențe ca și noi. Probabil că este mai puțin importantă performanța morală și realizările decât aspirațiile și atitudinea cu care ne ridicăm mereu deasupra căderilor, speranța în ceea ce putem deveni și ceea ce putem realiza în fiecare etapă a vieții în calitate de ucenici ai marelui învățător. Important este realismul și onestitatea cu care textul biblic ne prezintă experiența ucenicilor și seriozitatea cu care sunt abordate nu numai realizările, ci și căderile. Isus i-a prevenit pe discipoli și i-a avertizat cu privire la pericole și căderi, la limitele experienței umane în lume. Însă învățătorul nu a emis niciodată judecăți asupra lor și nu le-a cerut mai mult decât pot duce. Dimpotrivă, a avut încredere în capacitatea lor de a continua misiunea, de a depăși problemele și propriile eșecuri și a crezut mereu în puterea lor de schimbare prin valorile credinței și aspirațiile unei vieți consistente alături de Dumnezeul și modelul lor.

Dănuț Jemna