Ucenicia în Evanghelia după Marcu (10)

enrique_simonet_-_flevit_super_illam_-_1892

Ultima săptămână a ucenicilor cu învățătorul este și o perioadă intensă în care sunt aduse în discuție lucruri privitoare la experiența ce va urma după despărțirea de maestru. În câteva texte profetice, Sf. Marcu sintetizează câteva mesaje legate de condiția discipolilor în lume, în special în relație cu evenimente majore, de ordin apocaliptic. Textul biblic face trimitere la perioada dificilă prin care va trece Israelul, iar apoi câmpul se lărgește și discuția se orientează spre vremurile escatologice ale revenirii lui Isus. Cel mai frecvent apar îndemnurile la vigilență și discernământ, formare și veghere pentru ca toate lucrurile care vor veni să îi găsească pe discipoli pregătiți și capabili să înfrunte orice provocare. Interesant este că evanghelistul nu menționează lucruri concrete privitoare la ceea ce au de făcut ucenicii după ce învățătorul va pleca. Implicit, se asumă că identitatea lor de discipoli ai învățătorului presupune continuarea misiunii lui în lume și depunerea unei mărturii concrete cu privire la cine este maestrul și ce a făcut pentru oameni. La despărțire, Isus pare mai degrabă interesat să le ofere ucenicilor o imagine de ansamblu asupra a ceea ce va urma, cu tensiunile și pericolele ce îi așteaptă. Nu sesizăm la învățător vreo urmă de îndoială cu privire la credința și capacitatea discipolilor de a înfrunta aceste greutăți și de a-și onora angajamentul și statutul. Mai degrabă el comprimă istoria și anunță revenirea sa, întâlnirea de la sfârșitul vremurilor, speranța revederii cu ucenicii săi și că, în ciuda dificultăților, vor fi gata pentru acea întâlnire. Este o perspectivă care lasă la vedere speranța învățătorului, încrederea în discipolii săi și faptul că misiunea lor nu va fi înghițită de istorie, ci va răzbi până la capăt.

Pentru ucenici, probabil că mesajul maestrului pare destul de ciudat. Este drept că el ascunde o serie de detalii specifice tradiției și spiritualității iudaice, de înțeles pentru discipoli până la un punct, însă extensia către întreaga lume și perspectiva unei misiuni atât de dificile ar putea cere explicații suplimentare. Textul biblic menționează de câteva ori despre o ostilitate a lumii cu privire la misiunea și identitatea ucenicilor. Asocierea lor cu Isus și cu ceea ce el a făcut în istorie pare să fie cea mai importantă pricină de respingere violentă a lor și a activității lor. Dacă la început ucenicii sunt atenționați cu privire la reacția și atitudinea ostilă a autorităților lumii (Mc. 13:9), religioase și politice deopotrivă, mai apoi maestrul anunță o atitudine de respingere generalizată (Mc. 13:13) care cere din partea ucenicilor răbdare și asumarea unui tip de suferință grea de a trăi cu oprobiul celorlalți. Este interesant că ucenicii nu întreabă nimic despre această întorsătură, despre logica acestei condiții în lume a celor ce îl urmează pe învățător. Este clar că totul depinde de modul în care lumea îl va percepe pe Isus, iar discipolii lui va trebui să își asume să îi poarte stigmatul între semeni. De asemenea, ucenicii nu cer explicații cu privire la această atitudine de respingere a oamenilor față de învățător. Însă mesajul lui Isus conține implicit o serie de explicații pe care ucenicii se pare că le-au priceput. În joc este identitatea maestrului, calitatea de Mesia sau Cristos și perspectiva pe care el a adus-o cu privire la această personalitate atât de așteptată de evrei și de întreaga lume. Un Mesia care acceptă să moară ca o jertfă pentru toți, un Cristos care se declară slujitorul tuturor și care invită la iubire, compasiune și slujirea semenilor este ceea ce incomodează și ceea ce spiritul lumii nu poate să accepte. Promovarea unei asemenea înțelegeri despre adevăratul trimis al lui Dumnezeu produce împotrivire, iar a fi ucenicul lui și a-i duce mai departe misiunea înseamnă să fii primit de oameni așa cum a fost tratat și învățătorul. Aici este miza principală a vieții discipolului după despărțirea de maestru: disponibilitatea și capacitatea de a păstra vie adevărata identitate a învățătorului; curajul și puterea de a împlini misiunea lui în ciuda ostilității lumii și a așteptării oamenilor de a li se prezenta un altfel de Mesia și o altă imagine despre calitatea de ucenic; vigilența în fața evenimentelor mari din istorie și a încercării autorităților și a oamenilor de rând de a împiedica misiunea ucenicilor sau de a o deturna și de a-i da alte coordonate.

În fața unei perspective atât de complexe, a unei condiții a ucenicului atât de dificile, învățătorul aduce în discuție câteva elemente care să sprijine viața și misiunea discipolului în lume. Mesajul general este unul care privește vigilența, discernământul, capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă. Însă Isus insistă cu acest mesaj pe câteva coordonate clare.

În primul rând, învățătorul le cere ucenicilor să fie atenți cu privire la alți oameni și misiunea lor, la pretenția de a fi mesagerii adevăratului Cristos. Cu alte cuvinte, există o concurență, există și alți ucenici care își promovează un învățător și o misiune care revendică tradiția lui Mesia. În special, Isus atrage atenția asupra vremii sfârșitului și așteptărilor mesianice, când oamenii vor fi tot mai predispuși să caute și să accepte un mântuitor. Asemenea candidați la poziția de Cristos vor aduce mari prejudicii prin capacitatea de a înșela și de a răspunde dorinței oamenilor de a vedea minuni și semne, soluții rapide la problemele lor. Adevăratul ucenic al adevăratului Mesia va trebui să facă față acestor confuzii și ispite pentru că sarcina lui nu este doar aceea de a se salva din mijlocul problemelor, ci și aceea de a depune o mărturie autentică cu privire la identitatea creștină și misiunea încredințată de Isus. Vremurile de criză și de confruntare sunt nu numai teste pentru discipoli, ci și oportunități de a demasca falșii ucenici și ideile lor, de a arăta lipsa de orizont a ceea ce ei promit să ofere oamenilor. Maestrul este realist și nu le ascunde ucenicilor aceste pericole și toată forța cu care se manifestă idealurile și căutările oamenilor, chiar și atunci când sunt orientate spre scopuri efemere.

În al doilea rând, învățătorul le cere să fie atenți la ei înșiși, în special în momentele în care vor fi supuși unui tratament violent din partea tuturor forțelor care guvernează această lume, de la cele religioase, până la cele politice și juridice. Ucenicilor li se amintește un adevăr esențial cu privire la statutul și misiunea lor în lume. Ei susțin o cauză care nu este produsul minții sau intereselor lor, ci pe cea a maestrului. Ei sunt purtătorii unui mesaj pe care l-au primit de la Dumnezeu și trebuie să fie convinși că destinul acestei misiuni nu stă doar în efortul și înțelepciunea lor. A fi discipolul lui Isus înseamnă a asuma faptul că învățătorul îl însoțește mereu și că această asistență este prezența activă a lui Dumnezeu care veghează la împlinirea iconomiei sale în lume. Ucenicilor nu li se eludează responsabilitatea și libertatea de acțiune, ci li se amintește că misiunea lor presupune un parteneriat și că nu sunt pe cont propriu. Mesajul învățătorului cu privire la faptul că Duhul Sfânt îi va inspira pe ucenici în ceasul confruntării cu cei mari (Mc. 13:11) nu încurajează lipsa de formare și de consistență a discipolului. Grija lui Isus este ca în aceste momente dificile, de mare presiune, ucenicul să nu cadă pradă deznădejdii sau să se teamă cu privire la ceea ce va fi capabil să spună. Ucenicii sunt o mărturie în lume prin ei înșiși și apoi prin ceea ce fac și spun. Pentru maestru este important să sublinieze că ceea ce contează este identitatea lor, ceea ce ei sunt și devin, ființa lor transformată și tot mai mult conturată grație relației cu învățătorul și cu ceilalți. Această realitate nu trebuie pusă la îndoială, chiar dacă adversarul o va face mereu. Bătălia nu se dă întâi de toate pe terenul iscusinței argumentelor, ci pe cel al convingerii cu care ucenicul își reafirmă mereu calitatea de discipol al lui Isus.

În al treilea rând, maestrul le cere să aibă mintea deschisă și să învețe. Istoria merge pe drumul ei sub autoritatea lui Dumnezeu, iar marile evenimente au întotdeauna mesajul lor. Acest discernământ al vremurilor reprezintă o dimensiune esențială a condiției ucenicului în lume. Pentru a evita pericolul înșelării și ratării, această preocupare de a învăța și de a fi deschiși semnelor vremurilor trebuie să fie una mereu activă și întreținută cu efort și dedicare. Este facil să adopți o poziție conformistă care urmează tendințele și vocea majorității, însă foarte dificil să îți păstrezi un spirit treaz, o minte pătrunzătoare și un suflet credincios maestrului și misiunii încredințate. Isus atrage atenția în special asupra vremurilor de pe urmă și le recomandă ucenicilor luciditate și temperament în fața unor evenimente majore, complexe și cu impact la scară globală. Cu privire la vremea sfârșitului, învățătorul nu dă detalii specifice, nu oferă scenarii care să fie urmărite, ci oferă doar semne și avertizări. Asupra întrebării ispititoare a ucenicilor de a ști când va fi sfârșitul, maestrul așază lucrurile sub tăcere și le lasă doar în seama lui Dumnezeu (Mc. 13:32). Printr-un gest care confirmă smerenia și calitatea sa de slujitor autentic, maestrul insistă asupra datelor care sunt în responsabilitatea noastră. Accentul cade pe a fi un ucenic exemplar și pe a îndeplini cu seriozitatea misiunea în orice timp, indiferent cât de mult se agită lumea și cât de serioase sunt evenimentele din jur.

Nu în ultimul rând, ucenicilor li se recomandă să vegheze și să se roage, adică să rămână mereu într-o relație profundă cu Dumnezeu și într-o continuă disciplină de evaluare a propriei vieți și a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Printr-o scurtă parabolă, maestrul îi aseamănă pe ucenici cu niște robi care primesc autoritate de la stăpânul plecat să aibă grijă de casa lui. Există promisiunea întoarcerii stăpânului, dar fără detalii cu privire la momentul sosirii lui. Sarcina robilor este să fie preocupați de administrarea proprietății și nu de aflarea momentului revenirii celui plecat. Pentru a ține vie conștiința, atenția și acțiunea ucenicilor pe ceea ce le-a fost încredințat, maestrul le-a lăsat un ajutor util în practica rugăciunii. Învățătorul încurajează starea de trezvie a ucenicilor, adică o prezență vie și lucrătoare, conștientă de responsabilități, riscuri și pericole. Rugăciunea este calea cea mai la îndemână de a întreține această stare de veghere și un discernământ ascuțit. Misiunea în lume se realizează cu o permanentă conectare la revenirea învățătorului și la finalul tuturor lucrurilor, însă această virtute trebuie să susțină viața și misiunea ucenicului, să îl țină în picioare în momentele dificile și să îl ferească de orice ispită de a renunța la vocația lui. Reperul escatologic nu presupune o orientare spre viitor, ci o focalizare pe seriozitatea îndeplinirii misiunii, pe calitatea mărturiei de slujitor autentic al maestrului. Rugăciunea sprijină acest efort de concentrare pe prezent, întărește focalizarea pe adevăratele probleme și ajută ucenicul în demersul său de a rămâne treaz și articulat în fața provocărilor de zi cu zi.

Dănuț Jemna