Jertfirea lui Isaac (2)

abraham's_sacrifice

A doua parte a drumului este mai scurtă, însă această scenă este mult mai intensă, mai încărcată cu sens. Tatăl şi fiul merg împreună. Este vorba despre o imagine centrală în acest tablou, care este întărită în text de două ori. Autorul nu ne spune nimic despre un dialog între cei doi. Tăcerea este ruptă o singură dată de o chemare a fiului care este prezentată în versetul 7. Aici textul ne ajută şi ne cere să fim atenţi pentru că avem o formulă identică cu cea din primul verset în care Dumnezeu îl cheamă pe Avraam. De asemenea, paralela cu versetul 1 ar putea fi observată aici şi la nivelul întrebării fiului, care este o reluare a testului credinţei, dar în acest context specific al dezvoltării naraţiunii.

Receptivitatea lui Avraam este clar subliniată de text şi ne ajută să înţelegem că drumul a fost pentru acesta un prilej important de a evalua relaţia sa cu Isaac. Ceea ce îi cere Dumnezeu lui Avraam îl vizează şi pe Isaac, însă nu doar în calitate de victimă, de jertfă care poate sau nu poate face ceva în acest proiect. Accentul pe „împreună” ne sugerează faptul că ceea ce face şi simte Avraam trebuie să fie împărtăşit şi fiului său. Acest eveniment unic din viaţa tatălui trebuie să aibă un impact important şi în viaţa fiului. Întrebarea de bun simţ şi oarecum naivă a lui Isaac ne aduce în această zonă a relaţiei dintre cei doi. Este ocazia ca Avraam să îi poată spune fiului său ceva despre ceea ce se întâmplă. Este clar că nu îi putea spune „tu eşti jertfa, tu eşti mielul”, ci ceva care să rămână, care să amprenteze fiinţa lui, indiferent ce se va întâmpla. Avraam nu îşi arată mai întâi durerea, frământarea, întrebările, ci speranţa în Dumnezeul pe care îl cunoaşte, în cel care i-a purtat mereu de grijă. De observat este faptul că în răspunsul lui Avraam este folosit viitorul, nu prezentul, adică formula „Dumnezeu va purta de grijă”.

Ne putem întreba dacă nu este aici o modalitate a lui Avraam de a fugi de realitate, aşa cum pare să se întâmple şi prin cele spuse slugilor. El ştie că mielul este fiul său, însă mai speră într-o minune? Amână el oare cât mai poate un răspuns, un rezultat previzibil, în virtutea căruia acţionează? Accentul textului pe distanţa lui Avraam faţă de sine în privinţa lui Isaac, plus sublinierea faptului că acest drum admite un împreună, ne pot sugera ideea că nu avem de a face cu o amăgire din partea eroului principal. Ceea ce îi rămâne lui Avraam, singurul lui punct de reper este certitudinea unei relaţii cu persoana divină. Este o certitudine a unei relaţii construită într-o istorie în care Dumnezeu s-a lăsat cunoscut şi în care Avraam însuşi a putut fi cunoscut. Cu această încredere deplină Avraam îşi continuă drumul şi aceasta este singura moştenire pe care o poate transmite fiului său.

Versetele 9 şi 10 sunt în oglindă cu scena a doua, a pregătirii pentru călătoria care are ca scop jertfa. În acest caz, textul insistă cu detalii despre partea finală a pregătirilor: construirea altarului, aşezarea lemnelor şi în final a celui care va fi adus ca jertfă. După modelul pregătirii animalelor de jertfă, Isaac este legat şi aşezat deasupra pe lemne. Textul nu ne precizează nimic despre reacţia băiatului, nici despre o încercare a lui Avraam de a prelungi pregătirea. Totuşi, putem înţelege că Isaac s-a supus, că s-a lăsat legat şi că a înţeles până la urmă ce se întâmplă. Este imposibil însă de apreciat ce se ascundea în inima unui adolescent care îşi vede tatăl dispus să îl sacrifice pentru Dumnezeul său. Cu certitudine, acest episod îl atinge profund şi dacă va fi să nu moară îi va marca viaţa pentru totdeauna. Acţiunea este la punctul culminant, iar Avraam este decis să meargă până la capăt. Ca tensiunea să fie maximă, autorul ne prezintă un tablou foarte vizual, care accentuează încordarea şi dramatismul scenei: Avraam a luat cuţitul şi a ridicat mâna asupra fiului său. Timpul se dilată şi inima lui Avraam bate cu putere sau a încetat să mai bată. Mâna trebuie însă să şi coboare asupra victimei. Întrebarea este ce face Dumnezeu? Când şi cum va interveni? Îl va lăsa pe Avraam să termine treaba?

Intrăm în ultima scenă, care este o replică la cea dintâi. Textul ne spune că de această dată îngerul Domnului a strigat pe Avraam de două ori din ceruri. Bătrânul nu este epuizat şi total absorbit de acţiune, de cruzimea şi de suferinţa ei, ci este receptiv la vocea îngerului, parcă o aşteaptă cu încordare. De aceea răspunde în grabă: „iată-mă, sunt la dispoziţia ta”. Porunca îngerului este clară şi detaliată: „să nu pui mâna pe băiat şi să nu îi faci vreun rău”. Asta explică faptul că Dumnezeu nu voia moartea copilului, însă porunca dată lui Avraam era clară şi cerea chiar acest final tragic. Avraam nu pune la îndoială cuvântul divin, în ciuda faptului că este radical şi imposibil de înţeles cu mintea şi cu inima, de aceea îl vedem acţionând până la capăt. Naraţiunea nu se încheie aici, dar este întreruptă de o explicaţie pe care îngerul o aduce imediat pentru a puncta toată dedicarea lui Avraam în ceea ce i s-a cerut să facă. Testul s-a încheiat şi Dumnezeu se grăbeşte să certifice credinţa şi ascultarea lui Avraam chiar în miezul acţiunii sale. Această intervenţie arată reacţia lui Dumnezeu, care doreşte să îşi arate bucuria şi satisfacţia că omul la care ţine este demn de prietenia lui. Băiatul este încă legat pe altar, cuţitul este încă în mână, iar tensiunea nu a trecut, însă îngerul opreşte acţiunea ca să dea explicaţii, ca să arate ceea ce simte Dumnezeu. Îngerul subliniază că acum Dumnezeu știe despre dedicarea totală a lui Avraam, întrucât a fost dispus să meargă până la capăt. Pare curioasă această afirmație a textului. Are nevoie Dumnezeu să fie convins de acțiunea și inima omului? A fost testul valabil și pentru Dumnezeu, nu numai pentru Avraam? Însă, pentru ca să împlinească şi faptele, şi speranţa lui Avraam, acţiunea continuă. Pentru autorul biblic este important să prezinte desfăşurarea acţiunii până la capăt. Jertfa cerută de Dumnezeu este în final adusă, iar Avraam poate respecta cuvântul lui Dumnezeu în totalitate. Intervenţia divină a însemnat substituirea fiului iubit cu berbecul de jertfă (gest profetic care anunță jertfa substitutivă a Fiului lui Dumnezeu pentru lume). Aceasta este însă partea lui Dumnezeu, soluţia lui pregătită la vreme, dincolo de știința omului, dar ca răspuns la speranța sa.

Pentru Avraam este important finalul, aşa cum pentru Dumnezeu este important să îşi arate sentimentele faţă de omul supus încercării. După ce jertfa se încheie, când probabil celor doi le-a mai venit inima la loc, îngerul Domnului vorbește din nou. Urmează un pasaj biblic aproape fără egal în care Dumnezeu își exprimă sentimentele față de prietenul său. Această satisfacţie divină o găsim rar pe paginile Scripturii în VT, iar în NT Isus o arată în doar câteva momente pentru puțini oameni. Ea nu este numai pentru Dumnezeu, nu se consumă doar în intimitatea fiinţei sale, ci este proclamată, este împărtăşită omului. Aflăm că fapta lui Avraam nu se rezumă la el și familia sa, ci capătă o semnificație universală. El devine tatăl credinței și cel prin care Dumnezeu își va împlini promisiunea de a binecuvânta toate neamurile pământului. Acest om a fost gata să își sacrifice fiul prea iubit. Cum ar putea răspunde Dumnezeu unei asemenea dedicări? Autorul biblic nu ne prezintă nici o reacţie a lui Avraam la aprecierea îngerului care a vorbit din ceruri. Textul ne lasă să evaluăm singuri ce anume înseamnă răspunsul persoanei divine, cu deschiderea şi bucuria ei, aşa cum ajunge la omul care primeşte această confesiune. Textul se termină brusc, fără discuții între tată și fiu, fără explicații legate de mesajul îngerului.

De la acest eveniment şi până astăzi, povestea lui Avraam a fost evaluată şi a fost înţeleasă în multe feluri de fiecare generaţie la rândul ei, explorând bogăţia acestui episod biblic de mare intensitate. Prin modul în care a fost elaborat referatul biblic, cu accentul deosebit pe acţiune şi pe o serie de detalii semnificative, textul spune şi ascunde mult în aceeaşi măsură. El arată exemplaritatea ascultării lui Avraam, dar ascunde trăirea lui, experienţa lui interioară, conflictul şi dialogul cu Dumnezeu, modul în care a fost gestionată tensiunea dintre ceea ce ştie şi ceea ce speră, dintre ceea ce este clar şi ceea ce este confuz, dintre faptă şi gândire. Prin acest mod de prezentare, intuim ceva din intenţia autorului biblic. Faptul că acesta pune la vedere ascultarea de Dumnezeu fără ezitare, respectarea cuvântului lui Dumnezeu fără comentarii, este un semn că avem de a face cu un principiu biblic care este valabil oriunde şi oricând. Omul se află într-o relaţie asimetrică faţă de Dumnezeu. Ascultarea de cuvântul divin este nu numai o datorie, ci un act care validează asumarea reală a statutului de fiinţă creată şi dependentă de creator, fără să fie la mijloc vorba de răspunsul servil la un capriciu al unei fiinţe superioare care doreşte să îi arate celui inferior cine este stăpânul. Pe de altă parte, dimensiunea subiectivă a credinţei, încrederea în persoana divină, care este bazată pe experienţă şi dialog, pe cunoaştere şi respect reciproc, ne sunt sugerate doar şi ne solicită la un exerciţiu de evaluare proprie. Aceasta este natura credinţei, ea trebuie trăită, experiată pe cont propriu în existenţa concretă a vieţii unde Dumnezeu este prezent personal, în dialog cu fiinţe personale.

Experienţa lui Avraam nu este repetabilă, pentru că orice trăire şi relaţie personală cu Dumnezeu este unică. Lupta şi zbuciumul interior, intuiţiile şi sentimentele, percepţia realităţii, întâlnirea cu celălalt nu pot fi obiectivate şi reduse la un set reguli sau de principii chiar. Dar toate acestea sunt valabile cu fiecare credincios și reprezintă o experienţă care se repetă în parametri noi cu fiecare om care îl caută pe Dumnezeu. Povestea lui Avraam ne vorbeşte despre principiul ascultării şi în acelaşi timp ne invită să intrăm în realitatea credinţei prin propria experienţă, prin propriul travaliu, prin propria agonie. Dumnezeu caută oameni capabili de prietenie, de iubire și jertfă, dispuși să exploreze taina existenței ca dialog și reciprocitate, ca aventură în care să ai curajul de a avea încredere în celălalt.

Dănuț Jemna