Închinarea prin darurile omului. O perspectivă antropologică (2)

seedling

Așa cum am anunțat deja, discutăm în continuare alte două dimensiuni ale închinării prin darurile omului: cea creativă și cea a libertății.

  1. Dimensiunea creativă a darului

Sf. Irineu consideră că Dumnezeu i-a îndemnat pe credincioși să-i aducă darurile lor, nu pentru că el ar avea nevoie de ele, ci pentru ca omul să nu fie nici steril, nici ingrat (AH 4.17.5). Prin această formulă este indicată dimensiunea creativă a omului în actul închinării sale prin daruri și prin întreaga sa viață. Dumnezeu, deşi nu are nevoie de ofrande, îl solicită pe om să aducă daruri din motive legate de însăşi fiinţa sa şi a scopului pentru care a fost creat. Sf. Irineu spune că Dumnezeu ne cere daruri din pricina noastră, ca să nu fim sterili, fără rod (AH 4.18.6). Acest „din pricina noastră” pare să indice constituţia omului ca o fiinţă în permanentă transformare, iar devenirea presupune această expresie de sine continuă prin utilizarea capacităţilor cu care a fost înzestrat. Cerința divină de a aduce daruri este una pedagogică și îl solicită pe om în permanență să fie creativ, să producă, să se exprime conform cu raţiunea sa de a fi. Într-o formulă asemănătoare, N. Berdiaev afirmă că Dumnezeu aşteaptă revelaţia omului, răspunsul, replica acestuia la ceea ce a primit prin actul creaţiei, expresia sa în calitate de chip al lui Dumnezeu.

Viziunea potrivit căreia creaţia este darul lui Dumnezeu pentru om o regăsim curent în gândirea patristică şi neopatristică și are profunde fundamente biblice. Conceptul de dar este unul relaţional şi apare în revelaţia Scripturii ca un termen fundamental care explică modul lui Dumnezeu de a se raporta la lume, chiar şi în condiţiile căderii. Lumea îşi primeşte viaţa de la Dumnezeu ca un dar, în permanenţă, fără nici o condiţie. Pentru a înțelege această realitate, omul este învățat să participe la iconomia darului atât printr-o atitudine și înțelegere corespunzătoare ca beneficiar al celor oferite de creator, cât și printr-un răspuns similar de a fi el însuși un exponent al dăruirii și generozității. Din păcate, situaţia omului după cădere este a unei fiinţe care a pierdut această perspectivă a existenței sub semnul dăruirii. Scriptura ne anunță însă că întruparea Fiului lui Dumnezeu deschide din nou omului posibilitatea de a reintra în dialog cu divinitatea și de a beneficia de această dinamică a darului. În Biserică, ca urmare a unui proces de restaurare, omul este chemat să înveţe să trăiască după termenii lui Dumnezeu şi să discearnă că esenţa vieţii adevărate este cea a dăruirii. Creştinul este invitat să se exprime ca unul care înțelege taina și frumusețea vieții și să îi întoarcă lui Dumnezeu darul aducând ca ofrandă rezultatele vieții sale de zi cu zi. Astfel, lumea se întoarce la Dumnezeu ca un dar al omului, cu amprenta sa, adică o lume „cosmetizată” prin iconomia omului. Așa cum sublinia Sf. Irineu prin dimensiunea reflexivă, chiar dacă darul adus de om ca ofrandă şi slavă pentru Dumnezeu se reflectă tot asupra sa, este important de remarcat că darul poartă această amprentă a dimensiunii creative a omului şi un tip de exigenţă care concordă cu destinatarul actului, care este Dumnezeu.

Omul este adus în ființă cu capacitate creatoare, facultate care ţine de constituția sa de ființă creată după chipul lui Dumnezeu. Mandatul său în lume nu se reduce la cel de simplu administrator al creației, ci de a se exprima potrivit ființei sale, de a fi asemenea lui Dumnezeu, adică creator. Asumând cu maturitate această vocație, viața omului în lume poate fi un dar al său către Dumnezeu și către semeni. Pentru cei credincioși, lumea și viața primesc semnificații noi și fac ca întreaga experiență a omului să conteze. Toate realizările oamenilor în actele de creaţie, fie în artă, filozofie și știință, fie în viața duhovnicească nu sunt fără rost și nici pierdute. Tot ceea ce noi realizăm este păstrat şi ancorat în memoria lui Dumnezeu și a existenței umane, toate ne însoțesc până la capătul istoriei și dincolo de ea în unirea deplină a tuturor cu Dumnezeu. Prin apelul la revelația biblică, credincioșii au capacitatea să resemnifice datele experienţei umane de zi cu zi atât printr-o orientare a lor către escaton, cât și printr-o asumare a acestora ca o ofrandă continuă adusă lui Dumnezeu. Astfel, viaţa creştină în istorie este însoţită în permanenţă de o speranţă escatologică care direcţionează toate eforturile omului spre salvarea lumii împreună cu toate cunoştinţele şi realizările sale, prin ancorarea lor în eternitate. În același timp, P. Ricoeur este de părere că această speranţă escatologică are darul să dezvolte și un spirit critic şi de dezbatere, să îl ferească pe credincios de ispita absolutizării cunoştinţelor și realizărilor sale.

Acceptând darurile omului, Dumnezeu intră în dialog și îi confirmă adevărata identitate, calitatea de ființă liberă și creatoare, capabilă de răspuns la inițiativa divină. Creativitatea în închinare nu este o cerinţă a lui Dumnezeu, ci o posibilitate a omului de a se manifesta în acord cu ceea ce a fost chemat să fie. Formula biblică orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul (Col. 3:23) indică o realitate generică a raportării la Dumnezeu în toate detaliile vieţii omului. Dacă își asumă această perspectivă, este clar că în toate acţiunile sale omul va fi înclinat spre exigenţă, va gândi că tot ceea ce face și oferă reprezintă o măsură a expresiei de sine, un gest care trădează calitatea actului creator pe care îl oferă în dar Domnului. Putem observa că o asemenea pedagogie a importanței darului oferit este cultivată încă din VT prin cerinţa Legii de a aduce lui Dumnezeu ca daruri tot ceea ce este mai bun (Lev. 22:17-33), pârga roadelor omului. Calitatea darului nu atinge demnitatea destinatarului, ci indică consistenţa dăruitorului și măsura cunoașterii celuilalt. Exigenţa omului cu privire la darul său derivă nu numai din personalitatea sa, ci şi din înţelegerea pe care o are asupra lumii ca dar al lui Dumnezeu. Este vorba despre o cunoaștere care subliniază valoarea multiplă a realității create: una intrinsecă, ca rezultat al geniului creator al lui Dumnezeu; una care derivă din intenţia dăruitorului, ca un gest de iubire; una ca potențial și invitație pentru om să se exprime, să își exercite creativitatea. Capacitatea de a vedea iubirea lui Dumnezeu prin creaţie ne-o relevă cel mai bine Cristos, cel care ne redescoperă caracterul de dar al creaţiei. Mai mult, prin actul întrupării, asistăm la punctul culminant al dăruirii: Dumnezeu însuşi coboară în lume şi se oferă pe sine ca dar oamenilor.

  1. Darul ca expresie a libertăţii omului

A treia idee importantă despre ofrandele aduse de om în Biserică este evidenţiată de Sf. Irineu tot în relaţie cu Scriptura. Realitatea ofrandei nu a dispărut odată cu Legea, ci s-a păstrat şi în Noul Legământ, însă cu o modificare de fond importantă: omul care aduce daruri nu mai este un rob, un sclav al păcatului şi dator să aducă jertfe, ci este un om liber. Pentru Sf. Irineu, în Biserică darurile sunt o marcă distinctivă a libertăţii omului (AH 4.18.2), poartă această pecete a libertăţii aduse de Cristos. Prin libertatea de care dispune şi prin iubire, omul poate transforma lumea într-un loc al întâlnirii sale cu creatorul și cu semenii. Aceasta este acum o posibilitate reală pentru că a fost actualizată în istorie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru că el este cel care a readus libertatea, el „s-a făcut om printre oameni pentru a aduce pe om la Dumnezeu” (AH 4.20.4). Într-o perspectivă de acest tip, ofrandele aduse de creştin lui Dumnezeu nu sunt răspunsul la nişte porunci, ci sunt modalităţi prin care omul se exprimă pe sine sau îşi afirmă identitatea în relaţie cu Dumnezeu. Ca acte libere, ofrandele omului trădează intenţia şi consistenţa celui care le oferă. Pentru aceasta, Sf. Irineu apelează la exemplul biblic al darurilor aduse de cei doi fraţi din vechime, Cain şi Abel (AH 4.18.3). Episcopul de Lyon subliniază importanţa darului şi a actului dăruirii și le corelează cu atitudinea şi personalitatea dăruitorului. Darul este sfinţit de om prin intenţia şi dispoziţia lui sufletească. Acesta nu are scopul să producă un efect asupra fiinţei lui Dumnezeu, ci mai degrabă asupra fiinţei celui care dăruieşte. Actul dăruirii implică un tip de discernământ care se realizează în mai multe direcţii: asupra sinelui, a destinatarului şi a darului însuşi. În opinia Sf. Irineu, omul este cel care are nevoie să îi aducă daruri lui Dumnezeu, pentru că exerciţiul acesta este unul productiv şi aduce progres în viaţa sa. Actul dăruirii omului admite toate beneficiile, de la posibilitatea exprimării libere, până la răspunsul lui Dumnezeu. Cristos acceptă darurile omului pentru a i le returna sfinţite, îmbogăţite (AH 4.18.6), iar toată iconomia darului aduce omului progres în devenirea sa spre maturitate.

Ca act de libertate, actul dăruirii este pentru creştin o modalitate prin care acesta participă la salvarea lumii, la mântuirea realizărilor sale de la moarte şi vremelnicie. Prin darul său, omul pune în Dumnezeu lucrurile dăruite, ca o recunoaştere că toate vin de la el şi sunt prin el și cu speranţa că ele primesc pecetea incoruptibilităţii (AH 4.18.4). În acest punct, deosebim darul autentic de orice act egoist şi din slava deşartă a omului care doreşte să adune pentru sine, să stăpânească peste lucruri şi fiinţe. Cel liber înţelege şi îşi asumă lumea ca dar al lui Dumnezeu pentru sine și ceilalți. El înțelege că lumea este deja a lui (1Cor. 3:22) şi nu mai are nevoie de nici o luptă sau competiţie pentru a o dobândi. Ceea ce contează este cum o folosește, cum își exprimă libertatea creatoare. Darul adus lui Dumnezeu are rolul de a sanctifica creaţia, adică de a readuce creaţia la Dumnezeu, pentru a o face din nou un mediu transparent al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Această viziune asupra darului pune în lumină rolul mijlocitor al omului în creaţie, funcţia sa sacerdotală care se exersează în direcţia mântuirii întregii lumi, nu numai a lui însuşi. Darurile aduse de om lui Dumnezeu devin parte a împărăţiei Tatălui, realitate mereu oferită credincioşilor săi în dar. În datele existenţei actuale, prin opera lui Cristos, creaţia îşi recapătă valoarea sacramentală, de taină, de loc al prezenţei lui Dumnezeu care se oferă pe sine oamenilor (D. Stăniloae).

Tema libertăţii ancorează experienţa închinării, prin darurile omului, în taina Bisericii: căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia (2Cor. 3:17). Omul este liber în trupul Bisericii, iar actele sale de închinare sunt acte libere şi creatoare pentru că sunt realizate în dinamica Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul. Slobozenia omului, primită de la Dumnezeu în Cristos, aduce cu sine posibilitatea acestuia de a se apropia de Dumnezeu (Ef. 3:12), iar această apropiere se realizează în taina Bisericii, prin toate posibilităţile creatoare pe care le are omul la dispoziţie. Pentru Sf. Irineu, este foarte clar că Biserica aduce lui Dumnezeu ofrande sfinte prin acţiunile sale şi prin toate elementele din creaţie pe care credincioșii le oferă lui Dumnezeu în dar. Episcopul de Lyon consideră că gnosticii și ereticii, care aduc şi ei daruri şi ofrande, rămân în afara adevărului pentru că ei îl resping pe Cristos, cel prin care se realizează întreaga iconomie a darului (AH 4.18.4). Cristos a eliberat omul de sub povara păcatului şi a necunoaşterii şi a pus început procesului de restaurare a lumii prin care creaţia îşi recapătă valoarea sacramentală de dar. Libertatea adusă de Cristos se manifestă ca o libertate creatoare şi aducătoare de sens, care îi dă omului posibilitatea să-şi exerseze asemănarea cu Dumnezeu.

Dănuț Jemna