Pentru un model contemporan de spiritualitate (2)

pietre

Definirea unui model de spiritualitate relevant, care să dea o șansă reală credincioșilor de a-l folosi cu succes pentru devenirea personală și comunitară, a reprezentat piatra de încercare a fiecărei generații de creștini. Întotdeauna a existat ispita de a prelua mecanic un model din trecut și de a-l afișa ca reper identitar, chiar și atunci când utilitatea lui practică în prezent este aproape nulă. În egală măsură, a existat ispita redefinirii prin ruptură cu trecutul sau improvizarea unor soluții circumstanțiale, cu riscul repetării greșelilor istoriei și al diluării fondului axiologic. Pentru contextul actual al societății românești, cu o populație care se declară în proporție de aproximativ 90% creștină, apar o serie de nedumeriri și întrebări cu privire la: cât de mult au pătruns valorile creștine în societate?; câtă fibră morală avem și cum se manifestă în viața noastră de zi cu zi?; cum ne definim spiritualitatea (adică modul nostru de viață) la nivel personal și comunitar? etc. Posibile răspunsuri pot veni dintr-o analiză a spiritualității prin sesizarea unor disfuncționalități care iau forma unor rupturi și tensiuni cu impact negativ asupra experienței creștine și a prezenței ei în societate.

Religios vs. non-religios

În interiorul tradițiilor creștine a existat mereu tendința de a defini restrictiv spiritualitatea, de a o limita la activitățile și experiențele cu caracter religios (oricare ar fi acestea, de la convertire până la viața mistică). Pe de o parte, această înclinație a depins mereu de viziunea teologică profesată, de capacitatea de integrare a realității în crezul și experiența creștină. Pe de altă parte, viziunea îngustă despre spiritualitate a fost determinată de influențele externe asupra gândirii și practicii creștine. Perspectiva reducționistă a determinat credincioșii să lucreze cu două registre de realitate și, în final, a condus la împărțirea vieții între religios și non-religios. De aici rezultă că tot ce ține de registrul religios (postul, rugăciunea, spovedania, participarea la liturghie etc.) este considerat prioritar și modelează celelalte aspecte ale existenței. Iată câteva implicații ce rezultă din acest tip de ruptură.

În primul rând, perspectiva dominant religioasă asupra spiritualității aduce cu sine o tendință de izolare a practicării virtuților și credinței doar în orizontul acțiunii delimitat de biserică. Astfel, spiritualitatea riscă o separare de implicarea socială și de etica publică, de practicarea valorilor creștine și în celelalte domenii ale vieții umane. Practici precum onestitatea, dărnicia, ajutorarea pot să nu vină din convingerea implicării creștine în viața societății, ci din instinctul religios de a bifa realizarea unor fapte bune care cântăresc pentru mântuirea sufletului sau din dorința de a împlini cu rigurozitate regulile impuse de comunitatea religioasă. Din păcate, egoismul și fariseismul religios, care se manifestă în acest caz, sunt capabile de cele mai diverse forme de ipocrizie, așa cum o dovedește istoria recentă. De exemplu, dacă construiești biserici sau participi la slujbele religioase înseamnă că ești creștin, iar faptul că îți poți câștiga banii prin nedreptate, minciună și furt nu reprezintă o problemă.

În al doilea rând, există tendința de a defini identitatea individuală predominant din perspectivă religioasă. Acest accent cu privire la spiritualitate îi încurajează pe credincioși să își măsoare consistența vieții prin realizările din domeniul religios, prin cantitatea de timp și resurse alocate activităților din această zonă. Scopul vieții este legat de atingerea unor performanțe ce pun accent pe moralitate și activism religios, iar ideea împlinirii personale în alte domenii este suspectă și cel mult considerată deșertăciune și goană după vânt. O identitate polarizată cu această înțelegere despre viața creștină nu încurajează vocațiile profesionale, artistice sau politice. Pentru oamenii care vor să își clădească viața pe valorile creștine sfatul cel mai bun este ”să îți vezi de treabă”, ”să nu te implici”, ”acolo e lumea” etc.

În al treilea rând, această tensiune poate conduce ușor la concepții greșite despre oameni. Aici apar mai multe tipuri de rupturi. Mai întâi, cei care dau o importanță prea mare dimensiunii religioase în definirea spiritualității pot ajunge ușor la fricțiuni ce derivă din culoarea confesională. Concentrarea pe mecanica activităților religioase poate conduce la ideea că singurul mod corect de a trăi creștinește corespunde unei anumite tradiții. Expresiile din alte spații confesionale sunt suspectate de lipsuri importante sau chiar de aflarea în neadevăr. În România, sectarismul confesional este o realitate dură, cu multiple fețe, iar lipsa unui spirit ecumenic și de colaborare își are o posibilă sursă în acest minimalism al unei spiritualități dominate de ruptura dintre religios și non-religios. Mai apoi, există tensiunea creată la nivelul elitelor societății în calitatea lor de potențiale modele, de formatori de opinie. În România, se vede că elementul religios și importanța sa în definirea spiritualității împarte clasa elitelor intelectuale, nu o adună. Unii sunt militanți și pledează pentru un tip de spiritualitate, însă frecvent polarizează la nivel social prin diverse forme de radicalism ce provin din zona religioasă. Alții, pentru că sunt discreți cu privire la spiritualitatea lor, sunt contestați pentru că nu răspund așteptărilor de un anumit tip (de exemplu, să fie după modelul intelectualului creștin din perioada interbelică), iar alții, care nu își asumă neapărat un tip de spiritualitate, nu se dau înapoi să afișeze anumite poziții publice cerute de context pentru a crea o bună imagine. Am văzut cu prisosință dezbinarea intelectualilor în contextul recentului referendum.

Teorie vs. practică

O altă tensiune la nivelul spiritualității creștine evidențiază cuplul teorie vs. practică. Ca și în alte societăți contemporane, cei ce se consideră creștini împart ușor membrii unei comunități în două categorii: credincioși practicanți și nominali; cei care pun în practică credința și cei care o asumă teoretic. Calitatea de creștini nominali este definită diferit de la o confesiune la alta, dar, în esență, li se atribuie celor care se consideră parte a comunității creștine, însă fără să își asume concret trăirea valorilor tradiției respective. Anumite confesiuni creștine instrumentează mai mult această distincție, identifică diverse cauze ale problemei și caută soluții pentru activarea celor considerați nominali. Pentru cei mai mulți preoți și pastori, nominalismul reprezintă o reducere a bisericii la un simplu spațiu social sau la o organizație care implică relații convenționale de respect reciproc și bună-cuviință. La baza lor pot sta relațiile de familie și legăturile sociale stabilite în context religios sau tradiții prin care identitatea creștină este asociată celei naționale sau etnice. Dacă această ruptură între creștinii practicanți și cei nominali afectează spiritualitatea la nivel individual și al unei comunități, la fel de adevărat este și faptul că o anumită concepție despre spiritualitate o poate provoca și chiar întreține.

Instituționalismul și legalismul reprezintă o sursă care duce ușor la fisurarea experienței creștine, la o delimitare tot mai clară între ceea ce ar trebui să fim și să facem și ceea ce se întâmplă în realitate. Când identitatea creștină este impusă dinafară cu ajutorul unui set de reguli sau instrumente, pentru mulți credincioși, dincolo de cei non-conformiști, apare fie tendința de respingere și eventual lepădarea reperului axiologic creștin, fie acceptarea convențională a unor aparențe care să păstreze legătura cu cei ce se revendică a fi creștini. O comunitate creștină puternic instituționalizată și cu accente legaliste nu va încuraja asumarea la nivel personal a unei spiritualități care să pună în practică principiile și valorile biblice. Cu atât mai puțin are loc așa ceva în cazul în care instituția bisericească vrea să se asigure că oamenii plătesc tribut cu anumite practici pe care ea le administrează.

De asemenea, sub presiunea unei așteptări elitiste cu privire la spiritualitate, fie din partea liderilor, fie a unui grup de presiune, se poate ajunge relativ ușor la o ruptură a experienței creștine și la o dedublare a ei între mimarea unor practici și adevărata viață personală. Este adevărat că experiența creștină presupune exigențe înalte și că nu este ușoară practicarea lor în viața de zi cu zi. Însă o definire defectuoasă a spiritualității tinde spre standardizarea experienței umane și nivelare, crearea unui sistem de reguli și a unor mecanisme de verificare, așteptarea ca oamenii să răspundă aritmetic tuturor rigorilor definite din perspectiva unui grup restrâns (monahi, preoți, modele din trecut).

Ruptura dintre teorie și practică mai poate fi determinată de o înțelegere ambiguă cu privire la natura spiritualității. Aceasta poate fi definită ca un proces ce implică etape și instrumente capabile să schimbe viața cuiva, însă independent de natura dinamică a experienței umane, de unicitatea și complexitatea persoanei, de contextul social și cultural în care aceasta se exprimă. O spiritualitate care seamănă cu o formă de inginerie socială sau religioasă declanșează inițiative de protecție care duc fie la formalisme convenționale, fie la rupturi violente de tot ce presupune axiologia creștină. De exemplu, după 1990 au fost promovate cu insistență clișeele legate de patriotism, superioritatea românului și a credinței lui, despre performanțele inegalabile ale sistemelor noastre de formare (mai ales ale școlii, dar și ale familiei și bisericii). Când școala așteaptă ca toți să fim olimpici, părinții vor să se replice în copiii lor, iar biserica își dorește niște enoriași precum părinții pustiei, lucrurile o iau razna. Rezultatele se văd în lipsa de modele de oameni care au asumat o spiritualitate bazată pe valorile creștine și în dezamăgirea tinerei generații care nu are asemenea aspirații și trebuie să mimeze un efort după aceste așteptări.

Laic vs. cleric

Spiritualitatea creștină este marcată semnificativ și de raportul laic vs. cleric. La nivelul credincioșilor, există anumite percepții cu privire la locul acestei distincții și importanța ei pentru spiritualitate. La o analiză mai în profunzime însă, se pot identifica disfuncționalități care conduc la o tensiune între cele două părți. Pe de o parte, avem clericalismul, adică orice formă de exacerbare și abuz al autorității religioase în detrimentul credincioșilor și comunității. Nu de puține ori, liderii religioși au subminat ideea de preoție universală a tuturor creștinilor, importanța fiecărei persoane din comunitate și ideea spiritualității corporative, a experienței credinței în dinamica trupului lui Cristos. Distanța dintre credincioși și preoți, dintre popor și orice poziție ierarhică a fost întărită prin modelele de spiritualitate care au instituționalizat autoritatea religioasă. Pe de altă parte, vorbim despre toate formele de abandon ale credincioșilor, lăsând libertatea și responsabilitatea lor creștină în seama clericilor. Rezultatul este reprezentat de crearea de așteptări și standarde diferite pentru unii și pentru ceilalți, iar viața comunitară se artificializează.

Pe fondul unei concepții cu influențe dualiste, este relativ ușoară departajarea sarcinilor așa-zise ”spirituale” pentru clerici și a celor ”pământești” pentru laici. O primă implicație a acestei tensiuni este crearea de standarde diferite de spiritualitate pentru fiecare categorie și acceptarea tacită a acestei rupturi. Această abordare însă compromite dinamica spiritualității pentru ambele părți. O altă consecință practică este aceea că simplii credincioși nu pot fi lideri spirituali și nu pot avea pretenția de a fi modele sau călăuze pentru alții, sarcina fiind rezervată clericilor, indiferent de consistența personalității sau experienței lor creștine. Întâlnim această idee și practică inclusiv la elita societății românești. Încă măsurăm spiritualitate prin calitatea celui care ne este duhovnic și considerăm că avem o spiritualitate pentru că respectăm canoanele preotului paroh.

Analiza spiritualității creștine contemporane poate aduce în discuție și alte distincții și rupturi precum: natural vs. supranatural, individual vs. comunitar, static vs. dinamic etc. Toate acestea par să exprime o constantă provocare internă a comunității creștine de a evalua critic și onest propria experiență, modelul de spiritualitate după care se ghidează, relevanța expresiei creștine într-un context social, cultural și politic dat, capacitatea de schimbare, înnoire și diversificare, capacitatea de dialog cu alte spiritualități etc. Când vorbim despre modele de spiritualitate, inerția în timp este mare, iar dinamica internă este relativ scăzută. Mult mai ușor se produc rupturi și salturi, schimbări prin negarea trecutului și definirea prin antiteză. Din fericire, există și exemple care ne arată că pot exista schimbări și actualizări la nivelul unei tradiții și al spiritualității unei comunități sau persoane care să fie luate ca sursă de inspirație și de alții. În raport cu acest tablou, într-un text următor vom aduce în atenție câteva aspecte care pot ajuta la evaluarea și schițarea unui model de spiritualitate creștină ce ia în calcul complexitatea existenței umane în context contemporan.

Dănuț Jemna

Reclame