Pentru un model contemporan de spiritualitate (1)

bal

Spiritualitatea este asociată cel mai frecvent cu experiența religioasă (potrivit etimologiei, spiritualis desemnează tot ceea ce se referă la spirit, care este în legătură cu spiritul uman sau divin). Tema este specifică oricărei religii, dar a primit și conotații non-religioase, vizând experiența individuală sau a unor grupuri și comunități sociale, culturale etc. (de exemplu, se vorbește despre spiritualitatea feministă sau cea ecologică). Termenul spiritualitate este utilizat astăzi cu mai multe sensuri și în domenii destul de variate, iar tot mai mulți autori fac o distincție între religiozitate și spiritualitate.

Încercările de definire a spiritualității au la bază o concepție clară despre structura ontologică a persoanei sau despre natura ființei umane. Având ca reper antropologia creștină, considerăm că persoana se caracterizează prin trei capacități sau dimensiuni fundamentale: de a ieși din sine (dimensiunea extatică); de a se transforma, adică de a se mișca spre un scop, definit religios sau nu (dimensiunea devenirii); de a se orienta către semeni (dimensiunea relațională). Spiritualitatea reprezintă expresia de sine a unei persoane care pune la lucru această constituție complexă. Ea cuprinde tot ceea ce rezultă din capacitatea persoanei de a construi reprezentări (cognitive sau emoționale) asupra realității și de a lăsa o amprentă a unicității sale în ceea ce face, de a exprima conținuturi născute din alteritatea sa. De asemenea, spiritualitatea implică experiența persoanei prin capacitatea ei de autodepășire și disponibilitatea de a atinge obiective prin disciplină și angajament. Acest elan este fundamentat pe nevoia ființei umane de a se împlini, de a-și defini un scop în viață și de a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale. Nu în ultimul rând, spiritualitatea cuprinde tot ceea ce exprimă persoana prin deschiderea ei către ceilalți și complexitatea realității pentru a contura o formă de echilibru în toate relațiile în care se angajează. Putem spune, așadar, că spiritualitatea este constitutivă experienței umane și ia forma unui mod de viață. La nivel elementar, orice experiență umană în lume poate fi numită spiritualitate. Ea are la bază un sistem de valori și principii (coerent definit sau sincretic, pus la lucru metodic sau circumstanțial) ce generează un sens al vieții și implică toate sferele experienței umane: psihologic, fizic, social, politic, estetic, intelectual, etic, profesional, religios etc.

  1. Spiritualitatea creștină

Conceptul de spiritualitate este formulat relativ târziu în teologia creștină și se referă în general la experiența omului credincios care asumă raportarea la Dumnezeu și punerea la baza vieții sale a principiilor revelației biblice. Literatura patristică nu folosește explicit termenul de spiritualitate, însă ne oferă suportul pentru a înțelege în ce constă experiența creștină în lume ca un proces coerent ce implică o serie de etape și de instrumente care permit atingerea obiectivelor propuse pentru fiecare domeniu al vieții. Sf. Ieronim este unul dintre primii autori care folosește termenul spiritualis pentru a descrie experiența creștină în ansamblul ei ca viață călăuzită de Duhul Sfânt.

Din perspectivă creștină, putem reține o definiție dată de Enciclopedia catolică: Spiritualitatea creștină este expresia trăită zilnic, la nivel comunitar, a credințelor fundamentale ale unei persoane, și este caracterizată de deschiderea către iubirea lui Dumnezeu, a sinelui, a aproapelui, și a lumii, prin Isus Cristos și prin puterea Duhului”. Această definiție implică toate cele trei elemente subliniate mai sus cu privire la experiența unei persoane: extatică, dinamică, comunitară. Spiritualitatea creștină se bazează pe revelația biblică și tradiția creștină și are un fundament trinitar. Ea propune ca scop ultim al existenței unirea omului cu Dumnezeu. Conceptul de spiritualitate are la bază un fundament pneumatologic (din grecescul pneuma, făcând referire la iconomia Duhului Sfânt cu privire la om și întreaga creație) și definește existența umană ca un mod de viață trăit în coordonatele lucrării specifice a celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi. De asemenea, ea are un fundament cristologic, pentru că presupune actualizarea la nivelul fiecărei persoane a ceea ce a realizat Fiul lui Dumnezeu în lume, în experiența sa pe pământ ca urmare a întrupării.

  1. Modele de spiritualitate creștină

Diversele tradiții creștine au conturat nuanțe ale conceptului de spiritualitate, de la un sens restrâns ce privește doar viața sufletului, separat de viața trupului (cu accent pe experiența interioară, numită spirituală), spre unul care privește doar practicile religioase specifice comunității creștine (experiențe considerate sacre), până la unul mai cuprinzător care adună întreaga viață a credinciosului și expresia ei din toate domeniile existenței (o viziune holistă). În cele trei mari tradiții confesionale creștine s-au conturat spiritualități specifice în funcție de concepția despre Dumnezeu și despre natura realității, la care se adaugă și înțelegerea despre păcat și mântuire.

Ideea de model de spiritualitate are la bază nu numai o viziune teologică clar asumată, ci privește și natura intrinsecă a procesului, modul în care este definită experiența umană din perspectivă creștină. Un model de spiritualitate reprezintă un instrument care prezintă schematic elementele care stau la baza experienței creștine în lume și explică maniera în care aceste elemente permit unei persoane atingerea obiectivului principal al vieții sale în calitate de credincios. Nu vom face aici o prezentare a modelelor de spiritualitate întâlnite în tradițiile creștine. Atragem atenția doar asupra faptului că, la limită, a-ți asuma să trăiești viața în lume potrivit paradigmei creștine presupune a apela la o structură conceptuală și funcțională, adică la un model, care permite desfășurarea unui proces ce are obiective bine definite și implică instrumente adecvate. Utilizarea unui model de spiritualitate nu presupune o formă de standardizare și fixare a vieții într-un anumit tipar, ci apelul la repere coerente care dau o dinamică sănătoasă existenței creștine personale, într-un anumit cadru eclesial, cultural și istoric delimitat.

Pentru a înțelege mai bine ce presupune spiritualitatea creștină și ideea de model de spiritualitate, facem trimitere la literatura Părinților Bisericii. Din perspectivă patristică, spiritualitatea vizează procesul prin care un creștin ajunge la desăvârșire, adică la finalitatea experienței umane înțeleasă ca unire cu Dumnezeu. Este vorba despre totalitatea experienței creștine ce are ca început întoarcerea omului la Dumnezeu (prin metanoia, o schimbare fundamentală a gândirii și comportamentului), iar ca final învierea și viața veșnică (ca relație de iubire cu persoanele divine și umane). Acest proces presupune participarea omului la viața lui Cristos, cel care este omul desăvârșit, modelul nostru, omul care a atins deja ținta sau destinul hărăzit nouă de creator. Sfinții Părinți au subliniat că spiritualitatea creștină presupune cele două ipostaze ale existenței umane: mai întâi cea istorică sau viața creștină în Biserică, care are ca miză dezvoltarea personalității până la cel mai înalt nivel posibil în funcție de datele existențiale disponibile într-un context dat; și apoi cea escatologică sau eternă, ce presupune continuarea fără sfârșit a progresului omului în Dumnezeu. Părinții răsăriteni au preferat conceptul de theosis pentru a desemna acest proces prin prisma țintei omului de a se uni cu Dumnezeu. Acest scop este accesibil încă din experiența istorică și presupune participarea persoanei umane la viața divină în calitate de fiu înfiat, de credincios care a ales să urmeze calea lui Cristos și să aibă o identitate ce derivă din principiile Evangheliei.

În cea mai mare parte, teologia patristică construiește un model de spiritualitate vertical, ce are la bază imaginea biblică a scării lui Iacov (Gen. 28:10-22). Potrivit acestui model, viața omului presupune un urcuș, un proces de trecere progresivă la etape superioare ale existenței, la experiențe ce pot fi realizate doar dacă se asigură premisele necesare în etapele anterioare. Modelul patristic indică cum anume un creștin își poate atinge destinul îndumnezeirii, care sunt elementele care pot așeza pe cineva pe linia acestui scop care începe în istorie și se continuă în viața veșnică alături de Dumnezeu. Acest model presupune o continuitate de experiență între aici și dincolo, între lume și eternitate. În acest sens, existența umană în istorie este determinantă pentru viața veșnică, pentru ceea ce va fi persoana după înviere. Pentru perioada istorică, accentul spiritualității este pus pe asceză (termen introdus de apologeți pentru a desemna efortul creștinilor de a birui patimile și de a deprinde virtuțile). Modelul propune un demers riguros al experienței creștine și utilizarea unui set de discipline specifice pentru fiecare etapă. Procesul urcușului omului către Dumnezeu nu este exclusiv un efort uman, ci se realizează printr-un proces cristologic și pneumatologic. Cu toate că angajarea personală are o importanță decisivă, aici nu este vorba despre un efort strict individual, ci unul comunitar, realizat în context eclesial.

Pentru a exemplifica, prezentăm etapele vieții spirituale după modelul oferit de Sf. Maxim Mărturisitorul, cel din care s-a inspirat și teologul român Dumitru Stăniloae. Acest părinte propune un model al vieții creștine cu trei etape. Prima dintre acestea este numită vita practica și se referă la păzirea poruncilor pentru dobândirea virtuților și, în final, eliberarea de patimi. Este important de subliniat că la acest gânditor accentul nu cade pe lupta contra patimilor (așa cum se întâmplă la majoritatea teologilor care au propus un model de spiritualitate vertical), ci pe dobândirea virtuților. Sf. Maxim propune un efort de redescoperire și asumare a virtuților constitutive omului, puse de Dumnezeu în el prin creație. Efortul constă în a distinge între patimi și virtuți, dar viața practică presupune deprinderea de a folosi facultățile omului după sensul lor și a le scoate de sub influența păcatului. Așadar, miza acestei prime etape o reprezintă reașezarea omului în facultățile sale naturale și raționale, orientarea către un tip de normalitate a vieții, o vindecare de efectele păcatului considerat ca o boală ce aduce anomalii în existența umană. Focalizarea pe virtuți dă experienței creștine o notă pozitivă ce emană dintr-o concepție sănătoasă despre natura omului, care nu a fost distrusă de păcat, ci doar îmbolnăvită și robită. Grație întrupării Fiului lui Dumnezeu, procesul de restaurare, de vindecare a omului este accesibil tuturor ce îl urmează pe Isus Cristos, iar virtuțile se pot exprima cu toată puterea lor.

A doua etapă a spiritualității este vita contemplativa și vizează contemplarea rațiunilor așezate de Dumnezeu în creație. O primă expresie a acestei etape este contemplarea sau înțelegerea Scripturii. Înțelegerea adevărurilor revelației este esențială pentru dezvoltarea personalității credinciosului și îi dă posibilitatea să se îndrepte apoi către cunoașterea realității create. Vorbim despre dobândirea unei cunoașteri care vine din exersarea minții, o cunoaștere care urcă de la cele sensibile spre cele inteligibile și apoi spre Dumnezeu. La Sf. Maxim, cunoașterea lumii este posibilă pentru că tot ceea ce este creat este impregnat cu raționalitate, cu logos de la Dumnezeu. Așadar, această etapă a spiritualității este determinată în mod definitoriu de teologia creației, de înțelegerea creștină a naturii lumii. Pentru acest autor, cunoașterea rațiunii lucrurilor create este echivalentă cu o cunoaștere a lui Dumnezeu din ordinea creației.

A treia etapă este numită mistica theologia și privește cunoașterea lui Dumnezeu în intimitatea unei relații profunde, apropierea omului de persoanele divine, experiența iubirii și unirii personale a omului cu creatorul său. În această abordare a spiritualității, mistica este forma supremă de cunoaștere, dar trebuie înțeleasă relațional, nu gnoseologic, ca participare personală la realitatea divină. Contemplarea mistică este o permanentă orientare a persoanei umane către persoanele Sfintei Treimi și reciproc. Această experiență nu are sfârșit pentru că Dumnezeu nu poate fi epuizat în cunoaștere, dar și pentru că persoana umană este într-un continuu proces de devenire. Mistica unirii personale a omului cu Dumnezeu începe în lume și continuă în eternitate.

La o analiză atentă a istoriei Bisericii și a tradițiilor spiritualității creștine actuale, se poate observa că există o diversitate de modele de spiritualitate și putem aprecia că acest lucru ține de normalitatea experienței creștine în lume. În mod natural, orice tradiție confesională sau comunitate istorică a fost preocupată să dezvolte un model propriu care să permită expresia ei creștină într-un context dat. În ciuda acestui demers absolut normal, putem sesiza că, frecvent, modelele de spiritualitate nu au funcționat în această calitate până la capăt, ci au rămas mereu ca niște repere greu de atins, ca posibilități rezervate unor elite sau ca standarde ideale, aproape utopice. De asemenea, putem observa că în ciuda elaborării unor modele de spiritualitate, a existat mereu tendința de a crea standarde diferite pentru diverse categorii de credincioși: monahi și cei din lume; clerici și laici; nobili și oameni simpli; bogați și săraci; bărbați și femei etc. Modelele de spiritualitate au primit mereu ajustări și corective, au fost folosite mai puțin sau mai intens, iar alteori au fost aproape uitate în cărțile teologilor. Dinamica aceasta admite mereu circumstanțele contextului socio-cultural și ale influențelor unor curente culturale sau filosofice, cerând astfel o constantă analiză a spiritualității la nivelul fiecărei comunități și al fiecărei generații de credincioși. Asupra acestei analize vom stărui în partea a doua a acestui text.

Dănuț Jemna

Reclame