VI. Crezul creștin – Întruparea Fiului lui Dumnezeu

Bartolomé_Esteban_Perez_Murillo_003

Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut!

Al treilea articol din crez este cel mai elaborat și se referă la persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu, la existența sa eternă împreună cu Tatăl, întruparea sa, moartea, învierea, înălțarea și revenirea sa la sfârșitul istoriei. Întruparea lui Dumnezeu este posibilă pentru că fiinţa sa personală şi absolut liberă o permite. De asemenea, constituţia omului face posibilă întruparea pentru că Dumnezeu a hotărât în sine acest eveniment crucial şi l-a anticipat creându-l pe om după chipul şi asemănarea sa. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este un adevăr crucial al crezului creştin, este evenimentul central al iconomiei divine, cheia destinului omului şi al întregii creaţii.

Întruparea ca paradigmă

Dumnezeu se face om – acesta este mesajul central al creștinismului. Dumnezeu se unește cu propria creație pentru a-i împlini destinul. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă cheia înțelegerii întregii revelații biblice. Este împlinirea planului lui Dumnezeu de a uni cu sine omul, de a-l face părtaș vieții veșnice. De asemenea, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu își asumă natura noastră căzută, o vindecă din interior și o scoate de sub puterea păcatului prin exemplul său de viață, prin moartea și învierea sa. Pentru spiritualitatea creștină, întruparea reprezintă o paradigmă care semnifică și are implicații în mai multe direcții. O spiritualitate a întrupării presupune o experiență holistă care integrează întreaga realitate în Cristos, în iconomia restaurării și împlinirii destinului creației. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este actul suprem al iconomiei divine, calea prin excelență a revelării de sine a lui Dumnezeu. În același timp, evenimentul întrupării reprezintă punctul de cotitură pentru experiența umană și a lumii. În lume se instaurează o nouă creație, un om nou, al doilea Adam. În Isus se realizează o solidaritate a omului cu Dumnezeu; se formează un trup, un corpus care leagă împreună oamenii și pe Dumnezeu. Prin întrupare, Dumnezeu își așază cortul în lume și invită omul să participe la ceea ce el oferă în Isus Cristos. În același timp, în Isus ni se aduce și revelația deplină despre om, el fiind modelul și ținta noastră. El este calea, adevărul și viața pentru om și pentru întreaga lume. Înainte de a vedea câteva implicații ale unei teologii și spiritualități ale întrupării, vom sublinia câteva aspecte de ordin teologic ce pot fi utile cititorului.

Ce înseamnă și cum este posibilă întruparea lui Dumnezeu?

Potrivit gândirii creştine patristice, întruparea este posibilă pentru că Dumnezeu este o fiinţă personală, absolut liberă şi transcendentă în raport cu creaţia. Fără a intra în detalii, reţinem că în teologia creştină se afirmă că persoana divină a Fiului este cea care are capacitatea să asume natura umană, adică să se exprime şi în datele unei alte firi decât cea proprie. Întruparea Cuvântului este un eveniment real şi fundamental, care are loc tocmai pentru că se realizează prin exprimarea modului propriu de a fi al lui Dumnezeu ca o fiinţă personală absolut liberă. Mentalitatea antică refuza să accepte întruparea şi încerca să apere demnitatea lui Dumnezeu şi să salveze o înţelegere care îl ţinea departe de orice este inferior şi căzut. Creştinismul răspunde şi afirmă răspicat că întruparea nu este o înjosire a fiinţei divine, ci, dimpotrivă, aceasta reflectă maiestatea şi perfecţiunea ei (Sf. Grigorie de Nyssa, Or. catech. 24). Misterul întrupării divine a căpătat o exprimare teologică la Conciliul de la Calcedon (451), unde s-a subliniat faptul că persoana Fiului a unit în sine cele două naturi fără să le amestece, fără să le schimbe sau divizeze, fără ca una să fie asimilată sau dominată de cealaltă, păstrând distincţiile lor. Persoana este cea care poate realiza această unire, fără ca ea însăşi să sufere vreo schimbare. Isus Cristos este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, iar ceea ce este el în el însuşi, persoana sa unică şi irepetabilă, alteritatea sa (cum ar spune filosofii) este una şi aceeaşi şi după întrupare, iar acest eveniment este posibil tocmai pentru că persoana Fiului poate face asta; îi este propriu persoanei să unească cele două naturi.

A doua coordonată esenţială care sprijină înţelegerea cu privire la întruparea Fiului este de ordin antropologic. Unirea divinului cu umanul în persoana Logosului este posibilă pentru că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică are o constituţie care permite acest eveniment crucial. Părinţii Bisericii au făcut în dese rânduri un paralelism între om şi Dumnezeu‚ evident păstrând diferenţa absolută între Creator şi creaţia sa. Umanul se aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că implică o pluralitate de persoane şi toate au aceeaşi natură sau fire. Această multitudine a persoanelor nu împarte firea umană în mai multe părţi, ca să avem mai multe „umanităţi”, ci natura întreagă (tot potenţialul fiinţial şi toate caracteristicile sale) este în fiecare persoană şi este afirmată de fiecare persoană în existenţa ei. Acest lucru este important de subliniat cu privire la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi din el rezultă imediat câteva implicaţii foarte importante pentru credinţa creştină: Isus nu-şi asumă o parte a naturii umane, ci omul în totalitatea lui, fiind solidar cu întreaga umanitate şi având astfel posibilitatea ca prin viaţa şi lucrarea sa s-o atingă şi s-o transforme în întregime; el nu-şi creează o natură umană proprie, distinctă (eventual pentru a fi perfectă), străină de umanitatea existentă în istorie; dimpotrivă, Fiul îşi asumă umanitatea pe care i-o oferă fecioara Maria, o umanitate căzută şi neîmplinită, dar pe care el o întrupează ca să o ducă la desăvârşire.

Întruparea ca apogeu al iconomiei divine

Planul lui Dumnezeu este desăvârşirea omului, unirea lui cu Dumnezeu. Asta înseamnă că recapitularea tuturor lucrurilor în Cristos (Efes. 1:10) conduce la împlinirea acestui destin. Baza iconomiei divine este evenimentul crucial al întrupării Fiului. Acest eveniment este anunţat încă de la facere prin aceea că omul a fost creat ca fiinţă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca typus futuri, Adam anunţă venirea antetipului sau a arhetipului după care a fost creat, cel care va împlini şi desăvârşi iconomia lui Dumnezeu. Întruparea Fiului este un eveniment care a fost în orizontul iconomiei divine de la început, înainte de a fi lumea, fără a fi condiţionat de cădere. Venirea în lume a Cuvântului înseamnă unirea sfârşitului cu începutul, adică a omului cu Dumnezeu, pentru că scopul final al întregii creaţii este realizarea comuniunii ei cu Dumnezeu.

Întruparea Fiului este echivalentă cu desăvârşirea omului, care se realizează prin dobândirea stabilă şi plenară a Duhului Sfânt. Starea primului Adam este aceea a unui suflet viu, adică a unui om nedesăvârşit care a fost creat să participe la viaţă, pentru că nu are viaţa prin sine. Vocaţia omului este aceea de a atinge perfecţiunea, adică de a primi Duhul Sfânt în mod plenar. Acest destin este realizat de al doilea Adam. Întruparea Fiului răspunde condiţiei de lipsă de perfecţiune a omului. Unirea naturii umane cu Dumnezeu, în persoana lui Cristos, conferă premisa posibilității ca omul să primească Duhul într-un mod stabil şi pentru eternitate.

Omul are o constituţie dinamică. Este o fiinţă creată, deci nu poate avea perfecţiunea creatorului, dar este chemată să crească, să se dezvolte și să atingă perfecţiunea. Distanţa ontologică dintre creat şi necreat este acoperită de al doilea Adam, cel care desăvârşeşte omul în persoana sa, unind pentru eternitate umanitatea şi divinitatea. Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru ca, la rândul său, omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu (Sf. Irineu, AH III.10.2). Întruparea Fiului îi permite omului să participe la viaţa Duhului, adică la viaţa eternă, după cum actul creaţiei a însemnat o participare la viaţa sufletului, adică la o viaţă creată, trecătoare şi limitată. Acesta este planul lui Dumnezeu: deşi omul este creat şi nu poate avea perfecţiunea în sine, el poate primi incoruptibilitatea, este destinat perfecţiunii, iar calea împlinirii acestui destin este unirea prealabilă a lui Dumnezeu cu omul. Fiind Fiul perfect al Tatălui, dar şi om adevărat, în Cristos umanitatea are pentru prima dată experienţa relaţiei plenare cu Dumnezeu. Ceea ce trăieşte Fiul din eternitate în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt este actualizat în experienţa sa umană. Chiar dacă omul nu ar fi căzut, Fiul tot s-ar fi întrupat, pentru a răspunde acestei neputinţe a omului de a fi perfect şi de a ajunge la perfecţiune prin sine însuşi. Această idee concordă cu viziunea biblică conform căreia Adam este un tip al lui Cristos şi că actul creaţiei îl implică pe cel al întrupării, fără legătură cu accidentul căderii. Prin constituţia pe care a primit-o la creaţie, omul a fost înzestrat cu capacitatea de a participa la viaţa lui Dumnezeu, la viaţa eternă, incoruptibilă, perfectă. În iconomia divină, Duhul Sfânt este persoana care actualizează în om această posibilitate a participării la viața Sfintei Treimi, este persoana care se angajează relaţional cu persoana umană pentru a face posibilă atingerea destinului etern al omului.

Istoria își găsește punctul de turnură în întrupare

Istoria se transformă într-un spaţiu al harului, al prezenţei vieţii veşnice care-l însoţeşte pe om în devenirea către scopul hărăzit și care este atins în escaton. Există un „deja” al împlinirii acestui destin care se realizează prin înfiere, prin lucrarea Duhului Sfânt, ce îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu, asemenea lui Isus. Astfel, se realizează voia divină care s-a manifestat la creaţie, când l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru a se uni cu Dumnezeu, pentru a-şi împlini destinul, omul trebuie să îşi asume procesul transformării sale, astfel încât ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire şi să fie înghiţit de viaţă, iar ceea ce este coruptibil să fie îmbrăcat în incoruptibilitate (cf. 1Cor. 15:53 şi 2Cor. 5:4).

Prezenţa lui Cristos în lume ca sursă a incoruptibilităţii, ca recapitulator al creaţiei, proiectează o altă lumină asupra experienţei umane în Biserică. Relaţia personală fondatoare a omului cu Cristos este cea care asigură valorificarea deplină a constituţiei sale de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chiar în datele unei lumi căzute şi nedeplin restaurate, omul care intră în relaţie cu Cristos devine el însuşi o prezenţă revelatoare, descoperind adevărata natură şi consistenţă a omului, adevărata lui demnitate şi valoare. O revelaţie a omului nu este o nouă formă de antropocentrism, ci corespunde aşteptării lui Dumnezeu ca ucenicii lui să fie „sare” şi „lumină”, să fie acea prezenţă consistentă în lume care să îi dea gust şi sens. Cu alte cuvinte, statutul de fiu prin creaţie este astfel depăşit pentru a se ajunge la cel de fiu prin adopţie. Importanţa viziunii despre valoarea intrinsecă a omului ca fiinţă compusă şi despre natura dinamică a omului sunt hotărâtoare pentru experienţa creştină. Miza vieţii creştine nu mai este exerciţiul acrobatic între căderi şi urcuşuri duhovniceşti sau o viaţă trasată exclusiv în parametrii religiosului. Miza ei este „devenirea întru statura maturităţii depline în Cristos”, împlinirea persoanei umane în toate planurile, aşa cum a creat-o Dumnezeu, ca o fiinţă socială, raţională, emoţională, estetică, morală, creativă etc. Unirea cu Cristos reprezintă şansa omului de a reintra pe drumul devenirii sale, ieşirea din starea de încremenire pe care a adus-o căderea. Istoria devine nu numai un spaţiu al salvării, ci şi al expresiei omului unit cu Dumnezeu, a fiului înfiat care se dezvoltă şi se împlineşte ca fiinţă personală.

Raportarea la lume în complexitatea ei

Creștinismul oferă cea mai coerentă înțelegere despre natura corporală, materială a realității. De-a lungul istoriei, cele mai elevate și cuceritoare propuneri explicative privind natura omului și a lumii refuzau să dea materialității o valoare pozitivă. Omul a fost frecvent înțeles ca un suflet întemnițat într-un trup sau o constituție compusă în care trupul este ceva inferior și negativ. Experiența într-o lume aflată în schimbare și supusă ciclicității naștere-viață-moarte a fost mereu umbrită de speranța unei vieți superioare fără limite corporale, fără nevoi fiziologice, fără barierele unei vieți dependente de hrană și alte limite etc. Dimpotrivă, revelația biblică prezintă o concepție despre lume în care este celebrată viața în diversitatea și corporalitatea ei. Materia, viața biologică cu toate determinările ei nu sunt considerate accidente sau limite care frânează expresia vieții, ci parte a realității create, expresie a voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă cea mai puternică afirmare a corporalității vieții în lume. În ciuda impactului păcatului asupra experienței umane în lume, speranța creștină afirmă adevărul învierii, al restaurării creației în toată complexitatea ei și promite o viață veșnică în trup.

Dănuț Jemna

Reclame