Ucenicia în Evanghelia după Marcu (5)

poza7Am văzut că ucenicia intră într-o altă etapă după un proces de selecție și decizia învățătorului de a identifica grupuri de lucru și scopuri pentru ceea ce urmează. După ce discipolii au avut ocazia să îl audă și să îl vadă pe maestru de la distanță, acum li se deschide perspectiva de a fi împreună cu el în intimitate, iar accentul relației se schimbă. Capitolele 4 și 5 din evanghelie ne arată că Isus începe să își învețe ucenicii într-un mod sistematic. De asemenea, textul biblic ne indică și strategia sa de lucru. Pe de o parte, discipolii primesc învățătura în mod public, alături de toți cei care veneau să îl asculte pe Isus. Maestrul își prezentă ideile într-un mod specific tradiției iudaice, adică spune pilde sau învățături sub forma unor povestioare cu tâlc. Pe de altă parte, ucenicii beneficiază de un timp de dialog și explicații cu privire la cele auzite, având ocazia să întrebe și să primească clarificări (cf. Mc. 4:10,34). În același timp, evanghelia ne arată că Isus își continuă misiunea sa, iar ucenicii îl asistă și participă la toate acțiunile lui: proclamare, vindecări și minuni, confruntări cu diverse categorii de oameni. În cele ce urmează, insistăm puțin asupra acestei etape a formării prin învățătură, ca parte a procesului uceniciei, și încercăm să înțelegem câte ceva și din strategia cu care a operat Isus.

Mai întâi, ne putem întreba de ce le vorbea Isus oamenilor în pilde și ce impact a avut această metodă asupra uceniciei? Textul biblic din capitolul 4 ne sugerează câteva idei în acest sens. În primul rând, observăm că acest tip de prezentare a învățăturii naște întrebări la nivelul auditoriului. Isus stimulează dimensiunea interogativă și îi pune pe ucenici la lucru. Actul învățării nu este unul comod, ci presupune un efort de deschidere a ființei în raport cu ceea ce spune maestrul, o muncă de evaluare și o disponibilitate receptivă cu privire la conținutul transmis. Problema nu se pune dacă discipolii au înțeles sau nu un anumit mesaj, pentru că discursul parabolic este unul care se pretează la sensuri multiple și la conexiuni foarte diverse. Esențial este ca ceea ce au priceput ucenicii să fie pus în discuție cu învățătorul. Fără această posibilitate a dezbaterii și evaluării, a interogației și feedback-ului nu există ucenicie autentică. În intimitate cu maestrul, discipolii își pot formula ideile, întrebările, nedumeririle și pot primi răspunsuri sau întrebări clarificatoare. Deși pasajul din Marcu 4:11-12 este complex și dificil la interpretare, în contextul uceniciei, acest text pare a sublinia un adevăr relativ simplu: omul nu poate înțelege revelația biblică, adevărul și sensul prezenței în lume a Fiului lui Dumnezeu decât dacă este dispus să devină ucenicul lui Isus, să stea în prezența lui și să primească răspunsuri la întrebările fundamentale. Ucenicia apare astfel ca un dar dat omului, un cadru în care cunoașterea lui Dumnezeu devine accesibilă experienței umane. Ucenicilor le este dat să înțeleagă mesajul lui Isus pentru că ei s-au angajat să îl urmeze necondiționat, să fie cu el și să accepte procesul incomod al transformării care duce la cunoaștere. În al doilea rând, prin parabole se poate declanșa la nivelul auditoriului un mecanism revelator și profetic. Isus folosește pilde sau teme cunoscute din tradiția iudaică, dar le aduce o notă personală, uneori cu mici nuanțe, iar alteori cu schimbări mai profunde. Însă utilizarea lor lasă posibilitatea plasării ascultătorului într-un context familiar și poate da șansa unei sclipiri, înțelegeri sau evaluări a ceea ce este considerat cunoscut. Prin apelul la parabole, Isus trimite frecvent la adevărurile prezentate în VT, la lecții din istoria poporului ales și la promisiuni divine care încă nu s-au împlinit. Funcția evaluativă și critică, dar mai ales cea clarificatoare se văd frecvent din reacțiile oamenilor și din atitudinile liderilor care înțeleg mesajul parabolelor și pricep sensul celor spuse de Isus. Același mecanism se poate sesiza și la nivelul ucenicilor. Pildele lui Isus îi provoacă, îi ajută să revină asupra unor elemente asimilate din tradiție fără un efort critic de distilare și îi fac capabili să reanalizeze lucrurile într-o lumină nouă. Pedagogia lui Isus este exemplară. Ea nu scutește de efort și nu ia libertatea întrebărilor și deciziei. Maestrul este acolo pentru ucenic ca o instanță ce produce în special întrebările bune, dar nu răspunsuri gratuite și comode. El nu poate oculta confruntările, analizele critice și îndoielile, dar poate submina certitudinile ieftine și plasarea facilă în locurile comune ale cunoașterii.

Mai apoi, încercăm să înțelegem ce urmărea maestrul prin învățătura sa aplicând o strategie atât de interesantă. Sf. Marcu pare să ne ajute să înțelegem miza exercițiului formativ la care sunt supuși ucenicii. În capitolul 4, autorul biblic prezintă trei texte scurte care au ca subiect lumina cunoașterii și procesul de schimbare a omului sub acțiunea ei. Ca și ceilalți oameni, ucenicii trăiesc în formele lor de orbire și întuneric. Prezența maestrului este pentru ei o sursă de lumină cu potențial de transformare. Însă primirea luminii înțelegerii nu este deloc facilă pentru discipoli. Învățătura primită de ucenici aduce o puternică confruntare cu sinele: cu lucrurile ascunse, limitele proprii, înțelesuri care se prăbușesc, îndoieli cu privire la propria identitate. Tensiunea creată vizează disponibilitatea de acceptare a schimbării și responsabilitatea față de adevărul primit. Ucenicia nu este participarea la o conferință unde cineva poate auzi un discurs plăcut sau interesant și pe care apoi să îl dea ușor uitării. Discipolul, odată expus învățăturii maestrului, trece prin mecanismul incomod al propriei transformări și devine el însuși un agent al luminii cunoașterii la care este făcut părtaș. Rostul luminii este să împrăștie întunericul, atât cel interior, cât și cel din expresia concretă a vieții ucenicului. Cel ce dorește să fie discipol trebuie să fie capabil să își asume riscul de a fi mistuit el însuși de focul cunoașterii și de a purta acest virus cu sine în toate detaliile vieții sale. Într-un anume sens, ucenicia este un drum fără întoarcere. Cine a acceptat să se expună luminii nu mai poate trăi ca și cum este în întuneric, nu își mai poate justifica acțiunile la adăpostul ignoranței, nu mai poate rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă cu sine și cu cei din jur. Deși există riscul ratării (fie să îți arzi aripile ca Icarus, dacă te avânți prea sus, fie să pierzi tot ce ai ca Iuda, dacă te folosești de darurile primite pentru alte scopuri), cel care a stat lângă învățător poartă povara și darul cunoașterii și nu le poate îngropa. Calea cea bună a uceniciei este transformarea ființei și dezvoltarea unei noi identități asemenea seminței aruncate într-un pământ bun care încolțește, crește și aduce roadă. Cele două mici parabole din capitolul 4 subliniază dinamica uceniciei, forța adevărului de a produce schimbare, optimismul procesului în ciuda dificultăților și riscurilor inerente. În contextul spiritualității creștine, garantul acestui proces este însuși Dumnezeu. Împărăția lui se dezvoltă pe aceste baze care iau în calcul natura ființei umane și destinul ei legat de cunoașterea adevărului. Omul este o ființă mereu în schimbare, iar identitatea sa presupune devenirea. Normalitatea procesului cere acceptarea relațiilor de mentorare, disponibilitatea de a merge după cineva care cunoaște drumul, asumarea exigențelor cerute de condiția de ucenic. Ceea ce a realizat Isus cu discipolii săi reprezintă standardul, și nu excepția vieții creștine. Cine dorește să fie creștin trebuie să accepte să fie ucenic. De asemenea, cine a parcurs deja o bucată din drumul către maturitate este dator să arate calea celor ce o caută sau sunt la începutul urcușului.

În final, observăm că pentru maestru ucenicia nu este un scop în sine. Învățătorul nu este de meserie făcător de ucenici, un profesor care predă o materie unor elevi. Dimpotrivă, discipolii sunt invitați să ia parte la un proces de formare în contextul unei misiuni, a unei activități asumate de învățător. Ucenicia este un soi aparte de școală. Cei implicați trebuie să învețe, să deprindă o anumită cunoaștere, însă procesul presupune calificarea la locul de muncă. Există cineva care este pregătit în domeniu și pune la lucru o serie de competențe, iar discipolii sunt implicați în poveste, devin parte la acțiune împreună cu învățătorul lor. Doar în contextul asumării misiunii și strategiei învățătorului ucenicii încep să deprindă meseria lui. Observăm că Isus nu a făcut o pauză de la activitatea sa ca să pregătească un grup de discipoli. În ciuda faptului că a devenit foarte repede incomod pentru liderii poporului evreu și autoritățile romane, le-a cerut ucenicilor să îl urmeze, să fie parte la ceea ce el face și să asume în întregime condițiile misiunii sale. Expunerea ucenicilor la activitatea concretă a maestrului este cel mai bun prilej de cunoaștere și solidificare a încrederii în relații. Învățătorul își pune la lucru întreaga ființă în acțiunile misiunii sale și devine accesibil ochiului întrebător și critic al discipolului. Personalitatea mereu proaspătă și frecvent provocatoare a lui Isus a solidificat încrederea și decizia ucenicilor de a-l urma chiar și atunci când nu reușeau să înțeleagă logica celor spuse sau sensul acțiunilor sale. În același timp însă, prezența ucenicilor cu Isus în acțiune a avut darul să testeze, să zdruncine această încredere. Frecvent, discipolii pun și ei întrebările ce se aud de pe buzele mulțimii despre identitatea lui Isus. Nu de puține ori au îndoieli cu privire la alegerea făcută și își dau seama că asocierea cu învățătorul lor este incomodă, riscantă chiar. Ucenicia nu este scutită de aceste dificultăți, iar despre realismul ei se poate citi cu claritate din experiența celor doisprezece cu Isus. Însă rezultatele procesului clădesc forța și curajul de a merge mai departe, de a beneficia de rezultatele devenirii. În ucenicie nu se vând iluzii, nici cu privire la dificultățile și realismul drumului de parcurs, și nici cu privire la ceea ce se poate obține. Totul se clădește pas cu pas, cu rigoare și în acțiune, cu riscuri și poticneli, cu asistența potențatoare a învățătorului care declanșează cele mai nebănuite resorturi în ucenic astfel încât el să își poată depăși mereu condiția.

Dănuț Jemna

 

Reclame