V. Crezul creștin. Creația și sensul ei

crearea-adam

Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor!

Al doilea articol din crez ne îndreaptă atenția asupra actului creației lumii, a naturii și sensului acesteia. Cel puțin trei elemente specifice sunt menționate explicit în acest articol: lumea este rezultatul unui act volitiv, intenționat al lui Dumnezeu; întreaga realitate a existenței are un început și este creația exclusivă a lui Dumnezeu (nu provine dintr-o materie pre-existentă și eventual eternă); realitatea creată este complexă, cuprinde două registre ontologice (văzut și nevăzut, pământ și cer). Implicațiile care rezultă din acest articol sunt multiple și foarte importante. Ne rezumăm la câteva aspecte.

Transcendența lui Dumnezeu. O viziune personală, relațională asupra realității create

Lumea are un început al existenței sale, nu este eternă și nu este o emanație a ființei divine. Doar Dumnezeu este cel care nu datorează ființa altcuiva și nu are nevoie de nimeni pentru a exista. El subzistă în sine însuși, are viața în sine însuși (In. 5:26). Dumnezeu este cel care este (Ex. 3:14), adică ființa sa constituie natura și esența sa, fără a avea nevoie de o altă ființă care să îl determine să fie ceea ce este. În schimb, creația nu subzistă prin sine, ci primește ființa de la creator. Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor, dar și cel care ține în ființă lumea prin voința, puterea și iubirea sa: ”Că Dumnezeu este, și că este cauza făcătoare și susținătoare a tuturor împreună, ne învață privirea și legea (ordinea) naturii” (Sf. Grigorie de Nazianz, Or. XXVIII.6). Lumea este opera lui Dumnezeu, dar nu este de aceeași natură cu el. Apariția lumii nu ia nimic și nu adaugă nimic ființei divine. Transcendența absolută a lui Dumnezeu față de creație presupune o discontinuitate de ființă, o prăpastie ontologică între el și lume. Să dăm cuvântul Sf. Irineu în acest sens: ”Dumnezeu este cel care face, iar omul este făcut. Cel care face este mereu acelaşi, pe când cel care este făcut primeşte în mod obligatoriu un început, o stare intermediară şi o maturitate. Dumnezeu dă bunurile sale, în timp ce omul le primeşte. Dumnezeu este perfect în toate lucrurile, egal şi asemenea lui însuşi, în întregime lumină, în întregime gândire, în întregime substanţă şi sursă a tuturor lucrurilor bune, pe când omul îşi primeşte progresul şi creşterea spre Dumnezeu” (Haer. IV.11.2).

Ființa divină este cauza ființei create, iar creația este absolut diferită de Dumnezeu. Acest lucru înseamnă un raport de anterioritate (creația vine în ființă la un moment dat, nu este eternă) și unul de dependență (tot ceea ce este creat depinde ființial de cauză). Creștinismul susține ideea creației ex-nihilo (latină, din nimic), adică ideea unui început al lumii și o temporalitate a acesteia. Relația de dependență presupune că ființa creată rămâne în existență printr-o acțiune continuă a lui Dumnezeu în calitate de sursă a vieții: ”Căci în el trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al lui neam şi suntem” (Fapte 17:28). Vorbim, așadar, despre o imanență a lui Dumnezeu în creație, o prezență constantă în lume, care înseamnă o continuitate a acțiunii sale creatoare după ce a adus la început toate lucrurile în existență. Această prezență actantă a lui Dumnezeu în lume nu poate fi înțeleasă decât în sens personal. Dumnezeu este în lume pentru că acționează, pentru că se implică să dea viața, mișcarea și ființa celor create de el. Credința creștină refuză ideea unei consubstanțialități a ființei create cu Dumnezeu și vorbește despre o relație prin care lumea primește în dar viața și mișcarea de la creator.

Sensul întregii creații ca loc al manifestării rațiunilor divine

Concepția despre creație ex-nihilo, ca un act liber de generozitate și iubire a lui Dumnezeu, arată nu numai caracterul intențional al lumii, ci și valoarea sa intrinsecă, consistența sa. Toate lucrurile își au sursa în Dumnezeu și nu provin dintr-o degenerare ontologică (într-un șir de emanații, așa cum credeau grecii), ci dintr-un act de voință. Înseamnă că lumea este bună prin natura ei, are o consistență și o valoare pe care i le conferă însuși creatorul. Așadar, lumea este o realitate obiectivă, este guvernată de o serie de legi pe care Dumnezeu i le-a dat și pe care creatorul însuși le respectă și veghează la buna lor realizare. Aceste legi fundamentale ale creației sunt eficiente, adică produc rezultate și fac posibilă existența într-un cadru coerent, rațional și funcțional. Nu în ultimul rând, lumea este inteligibilă și frumoasă. Atât legile ei, cât și consistența fiecărui lucru pot fi explorate și înțelese de om într-o măsură mai mare sau mai mică. Lumea este o invitație la cunoaștere și acțiune. De asemenea, creația oferă omului ocazia să se exprime luând act de frumusețea și complexitatea lumii.

Fiecare lucru din lume este real, are o existență deplină și o rațiune de a fi (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambig. 7). Prin acest enunț, creștinismul se desparte de orice concepție religioasă sau filosofică asupra naturii realității. Orice lucru pe care Dumnezeu l-a creat primește consistență și un scop. Nimic din ce există nu este accidental și fără sens. Această înzestrare cu raționalitate a realității create face posibilă realizarea unui scop intenționat de Dumnezeu. Revelația biblică aduce detalii despre acest scop al creației și arată că lumea vine în ființă, subzistă și se mișcă către un destin al ei prin înțelepciunea, bunătatea, puterea și dreptatea lui Dumnezeu (Sf. Grigorie de Nyssa, Or. 20-23). Creatorul a pus toate lucrurile într-un plan al său și este prezent activ în lume pentru a-l duce la îndeplinire. Potrivit textului Scripturii, scopul ultim al întregii creații este unirea cu Dumnezeu: ”căci a binevoit să ne descopere taina voii sale după planul pe care-l alcătuise în sine însuşi ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-și uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef. 1:9-10). Dumnezeu a dat creației sale un tip de mișcare și o direcție a ei către sine, adică o orientare către plinătate și desăvârșire. Împlinirea acestui scop presupune ca omul să își asume rolul și vocația pe care i le-a dat Dumnezeu de a fi preot al lumii și partener al iconomiei divine alături de Cristos. Dumnezeu l-a așezat pe om în centrul creației sale și l-a invitat să lucreze împreună cu el, să conducă întreaga creație la unirea cu sine. Întreaga dinamică a realității create concură la realizarea destinului omului și, în final, al întregii lumi: ”De asemenea, și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:19).

Obiectivitatea realității create și raționalitatea ei fac posibilă cunoașterea lumii. Potrivit Scripturii, lumea este o invitație la cunoaștere (Rom. 1:19-20). Acceptăm definiția antică a cunoașterii ca participare la adevăr, ca participare la lume. Vorbim despre o experiență personală, de a intra în dialog cu realitatea creată de Dumnezeu, de a o înțelege și de a-i spori potențialul. De asemenea, raportarea la lume presupune și o serie de întrebări și un exercițiu de cunoaștere a lui Dumnezeu. Putem vorbi, așadar, despre mai multe tipuri de cunoaștere care ne sunt accesibile și care fac posibilă existența noastră coerentă în lume. Știința nu numai că este posibilă, ci reprezintă un mandat pe care omul îl primește în calitatea sa de ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Cunoașterea filosofică își are temeiul în căutările omului de a înțelege, de a da sens unei realități complexe, de a pune întrebări cu privire la natura realității. Ea apare și ca un exercițiu continuu al unei ființe care înțelege că orice cunoaștere umană este limitată și ca atare supusă unei dinamici continue.

Omul este ființa creată ce este conștientă de scopul pentru care a primit ființa, viața și mișcarea. Creat ca o ființă liberă, este invitat de Dumnezeu să își asume acest scop, să îl urmeze din alegere liberă, ca un răspuns de iubire la iubirea lui Dumnezeu. În viziunea Sfinților Părinți, scopul omului este îndumnezeirea (theosis). Prin această sintagmă, Părinții înțeleg unirea omului cu Dumnezeu, dobândirea calității de fiu înfiat al lui Dumnezeu, unit cu el pentru eternitate. Acest scop este anunțat încă de la creație când Dumnezeu a zis: ”să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” (Gen. 1:26) și este posibil de atins pentru că Fiul lui Dumnezeu a devenit om, a unit în persoana sa firea divină și umană, creatul și necreatul pentru totdeauna.

Opera de creație continuă. Nevoia lumii de a fi salvată

Înțelegerea raportului dintre Dumnezeu și lume reprezintă o temă de reflecție constantă, atât pentru teologi, cât și pentru filosofi. Dintre multele accepțiuni întâlnite în diverse lucrări (de la concepții aproape panteiste, până la cele de tipul unei autonomii complete a lumii), considerăm că cea mai aproape de spiritul Scripturii și de învățătura Părinților Bisericii este aceea care consideră că lucrare creatoare a lui Dumnezeu în lume este una continuă. Un argument în favoarea acestei poziții este de ordin ontologic. Dacă lumea nu are ființa și viața în sine, ci le are prin participare, atunci existența lumii depinde mereu de iconomia lui Dumnezeu, de acțiunea sa permanentă în lume, ca să susțină dinamica vieții ființelor create. Așadar, opera de creație continuă, Dumnezeu fiind implicat în dinamismul creației sale pentru a face posibilă mișcarea tuturor lucrurilor spre împlinirea lor. Cartea Psalmilor arată sugestiv această prezență activă a lui Dumnezeu în creație pentru a da viață, pentru a susține lumea în eficiența ei de a produce efecte și rezultate (un exemplu este Ps. 104). Lumea are în mod intrinsec și continuu această nevoie de a primi viața, de a fi salvată de la propria pieire, de a continua să existe. Iconomia lui Dumnezeu răspunde mereu acestei nevoi și, în același timp, anunță proiectul său de a uni creația cu sine într-o expresie a existenței care să facă posibilă viața veșnică.

Ideea unei continuități a operei creatoare a lui Dumnezeu este susținută și de argumentul antropologic, dublat de cel cristologic. Omul are o ființă cu o natură dinamică ce se mișcă spre scopul hărăzit de creator. Existența sa în lume presupune un proces de creștere de la copilărie la maturitate. În același timp, pentru ca omul să își poată atinge destinul, Dumnezeu plănuiește întruparea Fiului său. Unirea lui Dumnezeu cu omul reprezintă punctul culminant al iconomiei divine în creație. Acest eveniment a fost pregătit de Dumnezeu cu atenție din vechime, iar efectele lui sunt cu grijă gestionate ulterior de lucrarea Sfântului Duh. Îndumnezeirea omului și unirea întregii creații cu creatorul este posibilă prin coborârea lui Dumnezeu în propria creație. Actualizarea a ceea ce a realizat Cristos se face prin prezența lucrătoare continuă a lui Dumnezeu în lume, prin acțiunea eficientă a Duhului Sfânt, Domnul de viață făcătorul.

Implicații în planul muncii, artelor, științelor, ecologiei

Creștinismul oferă un cadru filosofic și explicativ care face posibilă și susține dezvoltarea științelor, ecologiei, culturii, artelor, sportului etc. Toate aceste activități sunt specifice societății umane și au ca suport concepția despre realitate prezentată mai sus. Însă expresia de sine a omului trebuie înțeleasă dincolo de ideea exprimării automate a unei constituții ontologice a omului și a lumii.

Înțelegerea creștină despre lume ca dar al lui Dumnezeu pentru om ne ajută mai bine să subliniem locul creativității umane. Viziunea darului asupra realității create trebuie înțeleasă nu numai din perspectiva prezenței divine care îi asigură subzistența, ci și a posibilității omului de a-și manifesta identitatea de ființă personală, capabilă de dialog, de răspuns la inițiativa divină. Înțelegând și primind lumea ca dar, omul răspunde lui Dumnezeu în aceiași parametri, adică îi întoarce darul. Lumea devine astfel un loc al întâlnirii dintre Dumnezeu și om, un loc al expresiei personale, al dăruirii de sine către celălalt. Creativitatea reprezintă capacitatea omului de a amprenta lumea și de a o dărui lui Dumnezeu schimbată prin intervenția sa. În egală măsură, actul creativ al omului presupune capacitatea personală de a ieși din sine și de a se orienta spre semenul său prin ceea ce poartă amprenta unicității personale. Ceea ce este pus în germene în om ca potențialitate, Dumnezeu așteaptă să fie exprimat ca un act liber și creator prin care să se manifeste și să își găsească împlinirea.

Activitatea creatoare a omului nu a încetat nici după căderea în păcat. În condițiile căderii însă, creația omului este una ambivalentă. Ceea ce el creează poate fi o binecuvântare, dar și un blestem, poate aduce bine și progres, însă poate fi și instrument al degradării, distrugerii și răului. Viziunea creștină despre lume și viață atrage atenția asupra posibilităților uimitoare ale creativității omului (mereu în ciuda scepticismului celor care anunță tot soiul de crize privind raportul dintre resurse și nevoi), dar și riscurile care apar odată cu rezultatele activității creatoare a omului (îndeosebi în contextul actual al dezvoltării tehnologice). Ca ființă liberă și rațională, existența omului presupune responsabilitatea față de lume, utilizarea cu înțelepciune a forțelor sale, gestionarea cu grijă a resurselor, respectarea legilor după care funcționează realitatea creată, grija pentru viitoarele generații de oameni etc.

Dănuț Jemna