Societatea românească se află într-un complex și dureros proces de tranziție. Numai că lucrurile se petrec în confuzie și fără repere. Există senzația că nu știm de unde venim și încotro ne îndreptăm. Sporadic revendicăm anumite conținuturi sau bucăți de istorie, însă o facem infantil și cu nostalgii bolnăvicioase. Destul de rar menționăm idealuri și orizonturi de atins, dar fără convingerea că ele există în mod real și că ar avea darul să tureze motorul unei existențe sociale anemice și dezorientate. Criza pe care o traversează societatea actuală poate fi analizată ca pe o criză a valorilor. Instituțiile fundamentale (de la familie și biserică, până la școală și justiție) se zbat în tot soiul de conflicte și situații aproape fără ieșire pentru că nu este definită și nici asumată o poziție axiologică ce le poate da sens și funcționalitate. Impresia de provizorat, lipsa de consistență și dezorientare sunt semnele unui tip de robie în care se complace spiritul unei societăți dominate de vechi fantasme ale omenirii încarnate în zei și personaje simbolice. Ne vom referi la câteva aspecte ce stau sub zodia unor zei care încă ne subjugă.
Diabolos și dihonia socială
Aproape orice problemă mai importantă care se ridică în spațiul public este un prilej să observăm cât de divizat, primitiv și agresiv este capitalul social românesc. Este uimitor cum membrii unei societăți care se pretinde creștină și europeană reacționează cu maximă violență la orice idee sau poziție care este diferită de a lor. Se petrece același lucru fie că vorbim despre politică, economie, drept sau religie. Suntem incapabili de dialog și de buna-cuviință a disponibilității de a asculta vocea celuilalt și de a-i da dreptul la opinie. Suntem o țară dominată de spiritul dihoniei și fragmentării, al rupturii și dezbinării. Trăim, așadar, sub semnul lui Diabolos (din greacă, cel care împarte, divide; cel care inspiră invidia și mânia, calomnia). Reacționăm impulsiv și în grabă la orice ni se pare că nu rezonează cu ceea ce fiecare dintre noi consideră că este corect și normal cu privire la problemele ce privesc binele comun. Un exemplu recent îl constituie referendumul privind redefinirea căsătoriei. Dezbaterile legate de acest subiect au arătat încă o dată incapacitatea de dialog și lipsa de disponibilitate de a asculta cu atenție poziția celuilalt. Discuțiile nu s-au purtat pe argumente, ci au degenerat ușor în atacuri la persoană și violență verbală. Cu acest prilej oamenii au constatat cât de ușor se pot polariza comunitățile, cât de radicali ne sunt colegii sau vecinii, cât de intransigenți ne pot fi păstorii sufletești, cât de virulenți suntem noi înșine.
Ne putem întreba de unde vin aceste coordonate, cum e posibil să fim atât de dominați de spiritul lui Diabolos? Discuția este complexă, însă putem identifica o serie de cauze. În primul rând, este de luat foarte serios în calcul trecutul recent, istoria noastră sub comunism. În această perioadă, capitalul uman s-a erodat la maximum. Efectele acestei uzuri au fost transmise mai departe în perioada de tranziție și se manifestă din plin și astăzi. Deconstrucția operată în comunism a avut în vedere dimensiunea comunitară și valorile ei, date care permit unei societăți să se manifeste ca un organism viu, integrator și reglator. Ingineria socială a regimului trecut a sabotat sistematic ideea de comunitate ce este fondată pe respectul față de demnitatea ființei umane și structura nevoilor ei. Omul a fost redus la nevoile de bază și a fost aruncat într-o luptă crâncenă de a le împlini prin orice mijloace. Prin manipulare și frică, a fost indusă neîncrederea în celălalt și a fost diluată solidaritatea socială. Artificializată și secătuită, comunitatea umană a devenit un spațiu colectiv amorf, o masă de indivizi ușor de manipulat și controlat prin pârghii ce ating și ajustează nivelul de trai. Renunțând sistematic la o serie de valori, oamenii au ajuns ușor la dezbinare și încrâncenare, dependenți și manipulabili. Toate acestea au indus o formă dură de individualism care a slăbit la maximum legăturile dintre semeni și a animat lupta de supraviețuire pe cont propriu. Căderea comunismului a lăsat în urmă o umanitate deteriorată, confuză și fără repere valorice. În al doilea rând, după 1990, îndepărtarea instrumentelor opresive și a limitelor impuse de sistemul comunist nu au fost suficiente pentru a crea un nou tip de societate. Nici un proiect politic sau social nu a luat în calcul starea dezastruoasă a capitalului uman și nu a considerat ca prioritate analiza stării și nevoilor acestuia. Complet lipsiți de pregătire pentru o societate liberă și democratică, oamenii au dus mai departe comportamentele și valorile asumate în trecut. În loc să asistăm la un proces de restaurare și reclădire a unei comunități în datele unei noi structuri politice, juridice și economice, criza capitalului social s-a adâncit; segregarea s-a intensificat, dezbinarea și ura au crescut, iar oamenii au continuat să se învrăjbească. Ca exemplu, este suficient să analizăm creșterea exponențială a proceselor civile în care cetățenii se luptă pentru o proprietate sau un drept moștenit, pentru furt, delapidare, calomnie și minciună. În al treilea rând, instituțiile fundamentale ce puteau juca un rol important în gestionarea tranziției și în reașezarea unui sistem de valori care să construiască o societate mai bună au rămas încremenite și și-au ratat vocația. Biserica, școala, justiția, deși cotate mereu ca instituții de încredere, s-au demonetizat și sunt în criză. Afectate dramatic de comunism, acestea nu și-au revenit și nici nu au dat semnalul unui proces autentic de evaluare și înnoire. Analiza situației fiecărei asemenea instituții cere o discuție separată și nu o putem face aici. Subliniem însă că fără reale progrese la acest nivel, România a suferit și suferă din cauza lipsei unei surse, a unui motor care să contribuie la fundamentarea unui sistem de valori pe care să se clădească societatea și viitorul ei.
Kratos și iluzia puterii
O dovadă clară că nu am reușit să învățăm ce înseamnă democrația este tocmai marasmul în care se zbate politicul din această țară. Sigur, de acest eșec suntem cu toții responsabili. Însă nu e suficient să ne declarăm vina. Ca să putem face ceva în plus este de folos să înțelegem unde greșim, în ce constă blocajul societății noastre când vine vorba de gestionarea autorității. Prefer să folosesc acest termen pentru că are încărcătura necesară ce permite o analiză de profunzime a situației în care ne aflăm. Autoritatea (din latină, auctoritas) este instanța sporitoare, cea care face posibilă devenirea, schimbarea și, în cele din urmă, atingerea scopurilor. În societățile democratice, autoritatea politică este a poporului, iar aceasta este delegată unor reprezentanți care își asumă responsabilitatea să guverneze, adică să se ocupe de problemele obștii și să urmărească binele comun. Autoritatea delegată în funcțiile publice este autentică atâta vreme cât își realizează menirea și produce efectele așteptate. Nu vorbim despre situații ideale, ci despre societăți funcționale în care fiecare își face treaba, iar lucrurile se desfășoară într-o normalitate relativ stabilă. În România, o asemenea stare de normalitate nu există. Conceptul de autoritate a primit o lovitură fatală în perioada comunistă când a luat forma autoritarismului și a deviat în putere. Figura șefului a devenit figura unui mic dictator sau a unui mic Ceaușescu aproape în orice loc unde s-a conferit o formă de autoritate publică. Liderul puternic și autoritar a dominat spațiul public românesc din acea perioadă, iar situația a continuat și în perioada de tranziție. Semnul lui Kratos (în greacă, putere) a rămas peste societatea noastră ca o prezență a autorității violente, opresive, care domină și supune, care controlează și inhibă în loc să fie germenul creșterii și transformării.
Întâlnim această paradigmă în sistemul de educație, în biserică și familie (instituții fundamentale pentru conturarea unui sistem axiologic), nu doar în politică și administrație. De exemplu, un studiu realizat recent de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, pe un eșantion reprezentativ de profesori, arată că această categorie profesională esențială consideră că România are nevoie de un lider autoritar și puternic. Însă această imagine este reprezentarea în oglindă a celei despre profesorul ideal: o personalitate dominantă, care se impune cu autoritate și care, așezat pe un piedestal, transmite un set de cunoștințe elevului. Aceeași imagine există și despre liderii religioși. Preoții și pastorii își manifestă activitatea în cadre similare. Autoritatea religioasă îi face intangibili, o clasă superioară a societății, oameni care gestionează adevărul pentru cei mulți. Frecvent derapajele sunt mult mai abrupte și iau forma abuzului, controlului și manipulării, așa cum aflăm în aceste zile că un episcop a interzis credincioșilor să intre în altar pentru că nu au ieșit la vot, iar diverși pastori au mobilizat oamenii prin discursuri radicale sub semnul apocalipsei. Revenind la spațiul politic postrevoluționar, constatăm că acesta a fost marcat doar de personalități autoritare, care au știut să se impună și să domine atât adversarii, cât și simpatizanții. Nu este o întâmplare că cel mai important român este domnitorul Ștefan cel Mare și că mulți români au nostalgii după Ceaușescu, Năstase sau Băsescu. Pentru mentalul colectiv din România, ieșirea din criză și eventualele soluții nu pot veni decât de la oameni providențiali cu mână de fier, care pot controla și determina comportamente prin impunere.
Hedone și noua religie a spațiului public
Înainte de a încheia, merită să aducem în discuție și zeii care animă o serie de nevoi ce sunt plasate mai sus în piramida lui Maslow. Vorbim despre nevoile sociale și aderența la un sistem de valori, despre o hrană a sufletului și a identității. Am subliniat deja că în perioada de tranziție sistemul de valori este supus unei permanente presiuni și eventual restructurat în funcție de disponibilitatea oamenilor de a accepta sau respinge anumite influențe. În ultimii aproape 30 de ani, societatea românească a fost infuzată cu o serie de elemente ce provin din spațiul occidental. Probabil că cel mai vizibil impact l-au avut și îl au diversele expresii ale culturii de masă diseminate prin toate canalele media și cu toată eficiența tehnologiei celei mai avansate. Lucrurile se petrec prin apelul la strategia persuasiunii și manipulării, a sugestiei și dependenței. La o analiză mai atentă (așa cum sugerează C. Javeau sau J.C. Kaufmann), putem observa că viața omului postmodern occidental este în căutarea unui ritm și a unor structuri de tip ritualic, după exigențele unei experiențe religioase, însă într-o lume secularizată, post-religioasă. Acțiunile și gesturile conturate ca expresii culturale postmoderne par a fi modalități de a compensa lipsa religiosului din spațiul public și nevoia omului de sacralitate. Recursul la ritualic apare ca un substitut al experienței religioase în calitate de liant al unei comunități, de matrice ce angajează oamenii împreună pentru idealuri comune. Noua religie afișată în spațiul public este chiar cultura de masă. Iar zeul la a cărui umbră se așază acest nou cult este cel al plăcerii (în greacă, hedone) și comodității, nesațului și lipsei de măsură în definirea nevoilor.
Se poate obiecta că România este o societate tradițională și profund religioasă, cu o populație săracă și educație joasă și că aceste coordonate ale culturii occidentale sunt departe de noi. O asemenea poziție însă nu ia în considerare procesul alert de secularizare și comportamentul curent al unei largi categorii de oameni care au însușit deja aceste caracteristici. În ciuda veniturilor scăzute și a unui nivel de educație modest, România a preluat rapid tiparul unei societăți de consum. O dovadă este faptul că în ultimii 20 de ani 75% din PIB este dat de consum, chiar dacă asta se realizează din împrumuturile statului pentru a plăti pensii și salarii și din creditele de consum ale populației. Se pare că cetățenii s-au instalat confortabil în datele consumului culturii de masă fără să existe o alternativă viabilă. Iar totul se petrece aproape ritualic, de la realizarea de cumpărături la supermarket până la instalarea în fotoliu pentru a urmări serialul preferat, o emisiune de divertisment sau jurnalul de știri. Acest tip de relaxare socială este paradoxal și trădează lipsa unui proiect social sau eludarea acestuia. Ne plângem că tinerii nu sunt atrași de carte, că există un procent uriaș de analfabetism funcțional și că ne pleacă copiii din țară, dar o facem fără să fi pus la punct un sistem de educație performant; biserica constată că oamenii nu mai sunt la fel de atrași de credință și de viața comunitară, dar ne lamentăm fără să fi făcut efortul unor schimbări, aduceri la zi și apropieri ale instituției eclesiale de viața curentă a credincioșilor etc. Alunecarea în mrejele consumismului și culturii de masă, practicarea acestei noi religii comode și eficiente acutizează starea de anomie socială ce provine din criza valorilor.
Tonul acestei radiografii poate fi calificat drept unul pesimist sau nefondat. Este drept că există și încercări de a capta oamenii în proiecte civice, proiecte care caută să atingă nevoi reale din viața societății. Ne dorim ca ele să se dezvolte și să contribuie la asanarea capitalului social și la evidențierea valorilor care pot face din noi o societate mai bună. Însă aceste eforturi trebuie să ia în calcul asemenea zei care încă ne domină, asemenea realități care ne țin blocați și ne refuză progresul.
Dănuț Jemna
Alteritas 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.