IV. Crezul creștin – Despre Dumnezeu

rubliov

Analiza primului articol din crez se poate realiza din mai multe perspective (așa cum o arată clasicele catehisme ale bisericilor din cele trei mari tradiții creștine). Pentru obiectivul acestei prezentări, realizăm o scurtă evaluare a concepției despre Dumnezeu pe care o propune creștinismul în contextul religios și filosofic al lumii antice. Luăm în calcul provocările cele mai importante pe care le-a avut spiritualitatea creștină la debutul ei: relația cu iudaismul și concepția VT despre Dumnezeu; raportul cu religiile politeiste antice; relația cu filosofia (greacă, în special) care lucrează cu conceptul de Dumnezeu în parametri noi și diferiți față de aparatul religios; raportul cu ereziile născute în interiorul comunității creștine.

Înainte de a analiza ceea ce s-a realizat din dialogul cu asemenea provocări, este bine să mai facem o precizare. Deși susține pe deplin ideea, crezul nu afirmă explicit trinitatea lui Dumnezeu. Primul articol se referă la unicitatea lui Dumnezeu (unul), însă această formulă nu prezintă mai multe despre natura lui Dumnezeu și nici despre pluralitatea persoanelor divine. Articolele următoare vorbesc despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, așa cum ni le prezintă Scriptura, cu precădere în iconomia lor, adică ni se prezintă o trinitate iconomică. Elementele de distincție dintre persoane se referă în special la relațiile Tatălui cu celelalte două și acestea sunt subliniate, tot în cheie biblică, prin două atribute: născut, pentru Fiul, și purces, pentru Duhul Sfânt. Confruntată cu ereziile și cu acuzele aduse de celelalte religii și filosofii, gândirea creștină a trebuit să reflecteze asupra naturii lui Dumnezeu, asupra trinității imanente (adică a relațiilor dintre persoanele divine în interiorul lui Dumnezeu). Se creează astfel o dinamică a credinței creștine ce va lua forma unor dezvoltări teologice care încearcă să înțeleagă, pe cât posibil, ceea ce este asumat prin credință: adică existența unui unic Dumnezeu, dar care s-a descoperit ca o trinitate de persoane.

A. Detașarea de concepția religioasă antică despre Dumnezeu

Creștinismul s-a născut în sânul comunității iudaice și risca să rămână o sectă evreiască dacă nu ar fi apelat la ajutorul aparatului conceptual grecesc. Adresându-se grecilor, Sf. apostol Pavel are în față piedica politeismului și a unei concepții despre Dumnezeu care nu depășește nivelul mitic (ideea de divinitate și alte mari adevăruri cu privire la realitate sunt prezentate cu ajutorul unor povestiri cu caracter exemplar care joacă rolul de mecanism explicativ). Geniul apostolului Pavel, și apoi a primilor gânditori creștini, a fost acela de a apela la Dumnezeul filozofilor, așa cum îl întâlnim deja de la Platon până la Stoici. Această opțiune a însemnat câteva lucruri:

  • renunțarea la o concepție despre Dumnezeu construită după modelul tipic al religiei antice, adică zei particulari, antropomorfi construiți după chipul și asemănarea omului (evreii au făcut un mic progres în acest context – un Dumnezeu personal și nevăzut, însă el rămâne unul antropomorf și local ce nu putea să cucerească lumea);
  • acceptarea unui Dumnezeu universal ca fiind ființa supremă, cauza și temelia tuturor ființelor, sursa tuturor lucrurilor existente. În raport cu acest Dumnezeu, ceea ce există nu este un accident, ci admite o cauză rațională, este rezultatul unei intenții personale și are un scop;
  • renunțarea la mit în favoarea logosului sau raționalizarea credinței, construirea unor răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului prin analiză și conceptualizare. Credința nu se rezumă la un set de raporturi ritualice cu divinitatea, ci ia forma unui sistem coerent explicativ de înțelegere a întregii realități.

Experiența creștină presupune o relație armonioasă între credință și rațiune. Problemele apar atunci când, sub diverse influențe, se creează un dezechilibru, o fractură violentă între cele două. Apar două riscuri aici:

  • un prim risc este transformarea credinței creștine într-o formă de filozofie sau chiar dispariția religiosului. Grecii au construit filozofia, însă și-au pierdut religia. Același risc îl găsim în cazul creștinismului prin apariția sectei gnosticilor, grupare cu care biserica s-a luptat vreme îndelungată, încă din zorii existenței sale. Dar riscul a continuat să fie unul mereu real, pentru că este tentant să speculezi despre Dumnezeu și să încerci să explici toate lucrurile cu privire la ființa lui sau să rezumi raportul cu divinitatea la un set de concepte;
  • la fel de mare este și riscul credinței creștine de a se transforma în pură religiozitate, în pietism, într-o experiență izolată, fictivă și utopică, departe de adevăratele probleme ale omului (risc pe care îl observăm chiar și astăzi în multe comunități creștine).

Ruptura dintre credință și rațiune, în orice sens, ar însemna nu numai un eșec ce se repetă în istorie (ca în cazul grecilor, înainte de Cristos), ci și o fractură care duce la izolarea religiosului de adevăr, degradarea experienței religioase la o simplă formă de organizare socială sau de igienă mintală.

B. Două mari concepții despre Dumnezeu

Ceea ce numim astăzi creștinism nu admite un corp unitar de dogme și expresii ale credinței, ci o diversitate care, printre altele, are la bază concepții despre Dumnezeu puternic influențate de filozofie. Să ne oprim la două direcții mai importante.

Prima dintre aceste două direcții are ca părinte pe Sf. Augustin și reprezintă concepția dominantă în creștinism, utilizată de majoritatea credincioșilor din toate confesiunile. Influențat de filozofia neoplatonică a lui Plotin, Sf. Augustin identifică ființa lui Dumnezeu cu noțiunile de imaterialitate, inteligibilitate, imuabilitate și unitate. Sf. Augustin vorbește despre Dumnezeu plecând de la natura sa, insistând asupra esenței acestei naturi. Gândirea Sf. Augustin despre Dumnezeu este una esențialistă, ceea ce presupune reducerea ființei lui Dumnezeu la esența sa, la caracteristicile acesteia. Dumnezeul Sf. Augustin este strict determinat de propria-i natură, de caracteristicile esenței sale. De aceea în teologia creștină capitolul despre Dumnezeu începe întotdeauna cu tema atributelor divine (Dumnezeu este omniprezent, omniscient etc.). Odată listate și analizate aceste atribute am epuizat subiectul. Această concepție despre Dumnezeu este una puternic determinată de concepția filosofică neoplatonică, de Dumnezeul filosofiei grecești. O asemenea abordare este și cel mai ușor de acceptat pentru că ea corespunde tiparului comun de cunoaștere utilizat de om, atât în cunoașterea comună, cât și în cea științifică. Omul purcede la analiza realității din jurul său încercând să caute o esență a lucrurilor, să identifice acea substanță care determină natura realității.

Părinții Capadociei, având deja opera Sf. Atanasie cel Mare și a Sf. Irineu, vor construi o altă teologie care schimbă întrebarea fundamentală a filozofiei și teologiei de la ce este Dumnezeu, la cine este Dumnezeu. Cea de-a doua poziție teologică postulează drept cauză supremă pe cineva care este, nu o esență, ci pe cineva despre care se poate spune doar că el este (Exod 3:14), adică este ființa prin excelență. Limbajul biblic ne revelează câteva lucruri despre existența lui Dumnezeu și ne invită să credem că el este. În același timp, tiparul biblic ne atrage atenția că ființa lui Dumnezeu este una plurală, comunitară. Aici intervine construcția capadocienilor, care pune în centru conceptul de persoană. Dumnezeu este un tip de existență fără nicio limitare. Despre un asemenea Dumnezeu nu putem spune că ar poseda iubire, cunoaștere, putere sau orice alt atribut, ci că el este toate acestea. Perfecțiunea și plinătatea sa îi sunt autosuficiente, nimic nu-i poate fi adăugat și nici luat. Această plinătate este existența comuniunii interpersonale libere dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. La baza construcției teologice a părinților capadocieni se află o distincție conceptuală fundamentală pentru credința creștină: distincția natură-persoană. Asupra acestui aspect ne oprim în continuare.

C. Implicațiile distincției natură-persoană

Dincolo de dificultățile de terminologie și de clarificare conceptuală, distincția natură – persoană este utilă pentru a rezolva câteva probleme importante. Mai întâi, aceasta permite să se răspundă la întrebarea: cum poate fi Dumnezeu în același timp unul și trei? Poate fi Dumnezeu unul în trei? Soluția Părinților Bisericii a fost să utilizeze conceptul filosofic antic bine-cunoscut de natură (fire sau esență) pentru a desemna monoteismul biblic al singurului Dumnezeu, care este transcendent creației. Când spunem că Dumnezeu este unul, avem în vedere firea cea una, natura divină, transcendentă lumii create și imposibil de cunoscut de om. Conceptul de natură divină scapă oricărei reprezentări conceptuale, dar este util pentru a distinge între unitatea lui Dumnezeu și pluralitatea persoanelor. În același timp, când vorbim despre trinitate, despre pluralitate cu privire la Dumnezeu, avem în vedere distincțiile biblice cu privire la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și utilizăm termenii ipostas, respectiv persona, pentru a identifica cele trei persoane divine absolut diferite și unice.

În al doilea rând, prin distincția natură – persoană s-a realizat o desprindere de ontologia antică în cadrul căreia noțiunea de natură avea conotații deterministe. Credința creștină susține că Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor, este ființa perfectă care nu are nevoie de nimeni și de nimic care să îi definească existența și nici care să îl determine să creeze lumea. Dumnezeul biblic este o ființă care nu admite nici un tip de limitare. Nimic nu îi poate fi luat sau adăugat, ci își este suficient lui însuși deoarece este ființa prin excelență, în perfecțiune și plinătate. Este o ființă personală și absolut liberă care nu are nevoie de nimeni și de nimic care să îi confirme existența.

În al treilea rând, prin această concepție despre Dumnezeu, gândirea creștină a răspuns la întrebarea raportului dintre Dumnezeu și lume și a susținut absoluta transcendență a lui Dumnezeu față de propria creație. Lumea nu apare ca o emanație involuntară din Dumnezeu, ca un regres ontologic ce rezultă dintr-o deficiență la nivelul ființei divine. Dimpotrivă, creația este rezultatul voinței și iubirii libere ale unei ființe personale plenare. Dumnezeu este cel ce este (Ex. 3:14), ființa însăși, ființa pură, care nu datorează existența nimănui, nu are o cauză. În schimb, el este cel care dă ființa, viața și mișcarea (cf. Fapte 17:28) oricărei existențe din lumea creată, dar fără să se dividă sau se împartă pe sine prin asta. Concepția creștină susține că este posibilă existența lumii, a ființelor create, că toate își au cauza în Dumnezeu, și că toate sunt absolut diferite de el.

Nu în ultimul rând, distincția natură-persoană ne ajută să înțelegem ideea imanenței lui Dumnezeu în creația sa, deși el este în același timp transcendent lumii. Ca o ființă personală, orice ipostas divin are un extasis, adică o manifestare proprie, ca o ieșire din sine înspre celălalt, înspre alte ființe. O asemenea manifestare a divinului, în teologia creștină, a primit numele de energeia (lucrare sau energie). Acest extasis al persoanei presupune un mod de actualizare al ousiei divine în fiecare manifestare personală, în fiecare acțiunea a ei. Un exemplu îl constituie iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Imanența lui Dumnezeu presupune această manifestare personală a lui, un raport pe care îl stabilește cu ființa creată, păstrând în același timp transcendența naturii sale. Participarea ființelor create la Dumnezeu se realizează în aceste coordonate ale unei întâlniri, ale unei prezențe manifeste a persoanelor divine care se arată în acțiune, în actul iconomiei lor. Caracterul personal și treimic al iconomiei divine este clar prezentat în Scripturi, însă acest aspect trebuie tratat cu atenție, pentru a nu reduce ființa lui Dumnezeu la acțiunea lui în lume.

În teologia creștină, prin termenul de natură sau esență s-a dorit să se exprime unitatea, ceea ce este comun, ceea ce face ca Dumnezeu să fie ceea ce este, iar prin persoană să se exprime distincțiile în interiorul ființei divine, adică ceea ce este unic și irepetabil, particular. Existența lui Dumnezeu în trei persoane nu înseamnă o împărțire a naturii divine în trei. Dimpotrivă, cele trei persoane sunt împreună dintotdeauna, fiecare are în sine întreaga natură divină, nu o parte a ei. Fiecare persoană este astfel fără început și fără sfârșit, ele nu provin ulterior dintr-o natură comună. Prin termenul de persoană, părinții greci au desemnat modul de a fi al lui Dumnezeu, modul său de existență. Astfel, prin distincția natură-persoană, gândirea teologică a dat ontologiei o nouă dimensiune – cea relațională. Utilizând distincția biblică între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Părinții Bisericii au subliniat că aceste nume sunt nume proprii și indică relații (Sf. Atanasie, Ar. 1, XI). Pentru a surprinde dimensiunea relațională și unitatea lui Dumnezeu, Sfinții Părinți utilizează conceptul de perihoreză, care înseamnă o perfectă și transparentă interioritate reciprocă a celor trei persoane, asemenea unei unice lumini în trei sori care se cuprind și se arată reciproc (Grigorie de Nazianz, Or. XXXI). Perfecțiunea și infinitatea lui Dumnezeu face ca între cele trei persoane să nu existe nici un fel de distanță, de nici un tip, ci o deplină unitate în iubire și dăruire reciprocă, care însă păstrează distincțiile și unicitatea fiecărei persoane.

Teologia este un produs al efortului de cunoaștere al omului care se bazează pe adevărurile revelației biblice. Ceea ce putem spune despre Dumnezeu nu îl epuizează și nici nu îl închide într-o structură ontologică definită de noi. Distincția dintre natură și persoană, așa cum este aplicată lui Dumnezeu, este un produs al gândirii teologice în limitele noastre umane și trebuie utilizat cu această grijă constantă, pentru a ne feri de extreme, derapaje și inconsecvențe. Însă distincția este utilă și importantă pentru că, pe de o parte, este construită pe baza revelației biblice, a modului în care Dumnezeu ni s-a revelat și, pe de altă parte, răspunde nevoii noastre de cunoaștere și de a răspunde la întrebări. Absoluta transcendență a lui Dumnezeu ne face incapabili să putem înțelege ce înseamnă ousia divină sau persoana divină. Dacă îi atribuim anumite caracteristici, așa cum pare că o face uneori textul biblic, nu înseamnă că am închis ființa lui Dumnezeu într-o definiție sau într-o structură ontologică delimitată de asemenea caracteristici.

Istoria gândirii teologice a cunoscut însă și derapaje în privința construcțiilor ideatice cu privire la ființa lui Dumnezeu. Putem aprecia că maniera prin care s-a alunecat cel mai frecvent în efortul gândirii teologice este cea în care distincția natură – persoană conduce la o ruptură ontologică. Asta înseamnă să admiți că natura și persoana sunt două dimensiuni sau două principii ontologice care pot fi definite autonom și între care se poate crea un anumit raport (de calitate sau anterioritate). Din păcate, în creștinismul curent s-a impus o concepție care derivă din gândirea lui Augustin (concepție finisată în perioada medievală). Aceasta utilizează o imagine esențialistă despre Dumnezeu (știm cam totul despre Dumnezeu pentru că reușim să listăm caracteristicile ființei sale); cu profund caracter determinist (un Dumnezeu care respectă la rigoare caracteristicile atribuite); ușor predictibil (acționează în virtutea naturii sale bine delimitate); ce stabilește un raport de tip juridic între om și Dumnezeu; cu o dominantă soteriologică ce este soluționată în aceeași cheie etc. Varianta propusă de capadocieni sau cea a unui Toma d’Aquino sunt puțin cunoscute, vizitate fiind doar de specialiști din spațiul academic și fără impact real în creștinismul concret, în comunitățile locale.

În analiza următoarelor articole de crez, vom merge mai aproape de gândirea capadocienilor, de o teologie personalistă, și vom arăta implicațiile acesteia asupra problemelor fundamentale ale omului așa cum le tratează credința creștină.

Dănuț Jemna