Urmarea modelelor

mentoring

Ideea de a urma pe cineva, de a folosi experiența, înțelepciunea sau exemplaritatea vieții cuiva reprezintă o valoare fundamentală a oricărei comunități umane, fie ea religioasă, politică, socială. În comunitățile creștine, putem aprecia că raportarea la modele reprezintă o disciplină de bază a spiritualității biblice. Creștinismul s-a întemeiat pe chemarea lui Isus Cristos de a-l urma, de a merge după el și a continuat pe aceeași invitație de a călca pe urmele celor ce au fost ucenicii lui Isus. Nu este o întâmplare că cea mai tipărită (în cele mai multe limbi) și cea mai citită carte creştină după Biblie are titlul Imitatio Cristi. Cartea nu are un autor cert și este atribuită lui Thomas Kempis, iar titlul ei se traduce ușor și înseamnă imitarea sau urmarea lui Cristos.

Aducem în atenție această temă printr-o prezentare în trei pași. Mai întâi, este indicat să facem un survol asupra Noului Testament (NT) pentru a vedea ce ne indică textul biblic despre urmarea modelelor. Apoi, este nimerit să prezentăm câteva detalii cu privire la modul în care funcționează această disciplină pe care o putem considera o constantă universală, o valoare care se aplică la oamenii din toate vremurile și de toate vârstele. În final, ne oprim la o serie de dificultăți sau probleme care privesc înțelegerea și practicarea acesteia în context actual.

A. La o lectură atentă a NT, putem sesiza că textul biblic utilizează doi termeni pentru ceea ce numim în general urmarea unui model. Un prim termen (akoloutheo) este specific evangheliilor şi admite o notă interesantă, mai ales cu privire la viața și opera lui Isus. În foarte multe rânduri ale Scripturii găsim formula aproape magică a Mântuitorului care spune: Vino şi urmează-mă!, Vino după mine!. A spus-o lui Matei și tânărului bogat, a spus-o diverşilor ucenici pe care i-a întâlnit, oamenilor care veneau să îl asculte. Acest termen apare cu o frecvenţă mare în Evanghelii, cu densitate mare în zona aceasta a apelurilor făcute de Isus către oameni de a-l urma. Sensul primar al termenului înseamnă a merge cu cineva, a-l însoţi, a fi cu el, a-l acompania, a merge cu el pe drum. Sigur că există şi sensul celălalt, figurat, care se referă la ideea de a-l urma pe Isus cu scopul de a deveni ucenicul lui, de a accepta învățătura lui. Este destul de clar că în textul biblic întâlnim ambele sensuri, iar cel primar pare să fie unul foarte important. În cadrul acelei epoci, ideea de a-l cunoaşte pe Isus, de a deveni ucenicul lui presupunea, mai întâi de toate, acțiunea concretă de a-l însoți, de a călători efectiv cu el. Acesta era tiparul misiunii lui Isus: umbla de ici colo, făcea și spunea diverse lucruri astfel încât oamenii să îl audă și să îl vadă. Ca să poţi să fii ucenicul lui trebuia să umbli cu el, să îl însoțești în călătoria lui. Este clar că nu a inventat Isus această practică. În epoca antică exista o tradiţie a peripateticilor, a filosofilor care mergeau pe jos şi care-şi luau ucenicii după ei. În aceste plimbări ei își prezentau ideile, îşi predau filosofia și chiar îi expuneau pe ucenici la anumite lucruri, la situaţii reale, la dialog cu oamenii etc. Experiența aceasta a fost utilizată și de Isus și a fost preluată apoi de ucenicii lui. Este o practică pe care o găsim la Sf. Apostol Pavel și la alţi ucenici și urmaşi ai lor, la Părinţii Bisericii. Exista acest obicei ca maeștrii să fie urmaţi la propriu de ucenici, de a le vedea viața și munca şi, în acelaşi timp, de a avea oportunitatea să facă şi ei lucruri similare, să se exprime sub supravegherea modelelor lor. În actualitate, această experiență concretă de a fi în proximitatea maestrului, de a-l vedea la lucru rămâne o dimensiune formativă esențială (e suficient să ne gândim la elevi, meseriași, artiști etc.). La acest nivel, urmarea modelelor trebuie să presupună din partea noastră un gen de deschidere la o prezenţă, de aproape sau la distanţă, un tip de accesibilitate, de disponibilitate de a lăsa cuiva loc în preajma ta, în viaţa ta, în interioritatea ta, oriunde ar fi nevoie. O asemenea prezenţă presupune apropierea fizică, dar trece și dincolo de ea. Uneori, modelul îţi cere să mergi după el, să stai cu el, iar alteori îţi cere să-l laşi să vină cu tine, să fie prezent în viaţa ta, chiar de la distanță, prin valorile sale, prin așteptările pe care le are etc.

Al doilea termen biblic la care ne referim aparține în mod special textelor pauline. Apare în formă verbală doar de trei ori în NT, iar restul, cu o densitate mare, apare în forma substantivală mimetes: urmaşi, ucenici, imitatori. Este cunoscut celebrul text din 1Corinteni 11:1 – Fiţi imitatori ai mei, precum şi eu sunt un imitator al lui Cristos. La prima vedere, acest termen pare ambiguu. În epocă el are o valenţă sau un sens care ne trimite la actori, la jocul de rol pe scenă. Actorii sunt cei care mimează când joacă un rol, reproduc un comportament. Pentru actor este important să fie fidel operei sau textului ei, iar a mima bine înseamnă a fi cât mai fidel caracterului reprodus. Însă, în textul biblic, nu acesta este sensul pe care l-a transmis apostolul. A urma modelul nu înseamnă a juca un rol după un text sau o scenă văzută undeva. Deși, până la un punct, o componentă de imitare prin repetare există (de exemplu, să înveţi să faci văzând pe altul cum face, să repeți după el), urmarea modelului, imitarea lui nu se reduce doar la o mecanică de a reproduce ceea ce face sau este celălalt. În tradiţia creştină, ideea imitării modelelor privește o exigență dublă. Modelul este o persoană sau o existenţă care arată un conţinut, trădează o identitate, indică un sistem de valori, indică o ştiinţă, o meserie, o artă etc.; vorbim despre o identitate care trebuie primită și asumată și care se poate formaliza, se poate așeza într-un crez, sistem axiologic sau spiritualitate. Dar, în acelaşi timp, modelul este cel care încarnează acea ştiinţă, acea identitate, acele fundamente, acel sistem de valori. El trăiește în acord cu acele standarde, se pune pe sine în ecuația afirmării lor. Acest lucru presupune efort, asumare, dar și personalizare, afirmarea valorilor într-o experiență proprie, unică. Astfel, modelul creștin răspunde la aceste două așteptări: vizualizează un conținut; arată expresia încarnată a acestuia, îl arată cum funcționează în propria viață. În creștinism, modelul invită pe cel care-l urmează să facă acelaşi lucru: întâi să fie receptiv, atent și să sesizeze această identitate; apoi să fie dispus să o pună la lucru în propria existenţă. Rezultă că ideea de a imita modelul scapă de sub sensul de reproducere mecanică a ceea ce face sau este cineva. Oricum, o asemenea mecanică dusă până la capăt este imposibilă, pentru că orice experiență este unică și irepetabilă. Ideea blocajului într-o ipostază a mimetismului continuu este o formă de ratare, o extremă ce trebuie evitată. Însă, în faza de început, când cineva își începe aventura dezvoltării personale, el poate să repete ceea ce vede la modelul său, iar o etapă mimetică poate exista în formarea unei personalități, dar cu proiect, pentru obiective clare și o perioadă de timp determinată.

În Scriptură, unde apare această formulă, fiţi imitatori, fiţi urmaşi, textul nu se rezumă doar la Cristos și ucenicii lui. Apostolul Pavel spune deseori: „fiţi imitatori ai lui Dumnezeu”, „fiţi imitatori ai lui Cristos”, dar și „fiţi imitatori ai apostolilor”, „fiţi imitatori ai mei”, „fiţi imitatori ai mai marilor voştri”, „fiţi imitatori ai credinţei lor” (a se vedea, de exemplu, 2Tes. 3: 7-9; Evrei 13:7; 1Cor. 4:16; 1Cor. 11:1; Ef. 5:1, Evrei 6:12; 1Tes. 1:6 şi 2:14; Filipeni 3:17 etc.). În unele din aceste texte, apare ideea urmării maeştrilor și a înaintaşilor în relaţie cu un alt termen biblic important: paradosis. Această asociere este esențială pentru că arată de fapt matricea unde se dezvoltă și unde se exprimă disciplina urmării modelelor. Imitarea lui Cristos și a ucenicilor lui se constituie în cadrul unei predări, a unei transmiteri continue de la o generaţie la alta a unui conţinut sau a unei moșteniri care este tocmai credința creștină, viața cu Cristos. Aceasta este de fapt definiția conceptului de Tradiţie, ca o realitate vie a credinței care se transmite mai departe în iconomia Sfântului Duh. Ce înseamnă un model, așadar? Este acea existenţă care încarnează conţinutul transmis de înaintași. Astfel, tradiţia creştină nu e altceva decât o înlănțuire de experiențe care leagă maeștri de ucenici, modelele de imitatorii lor. O generaţie se raportează la cealaltă privind la modul în care înaintașii au trăit credinţa în datele epocii lor, cu probleme lor etc. Experiența lor autentică face vizibile valorile credinței și dă curaj celor ce vin să le trăiască în propria lor viață, în date noi, diferite.

Din cele prezentate, rezultă o implicație pe care este bine să o subliniem. Dacă înțelegem modelul ca o experiență reală, concretă, care pune în act un sistem axiologic, un crez, un adevăr, atunci ieșim din capcana idealismului. Întotdeauna când ne gândim la model, noi avem tendinţa să idealizăm, să spunem că modelul este desăvârşirea, este ceva la care nu putem ajunge. Din această pricină, raportarea la model creează distanţă, conflicte, neputință etc. În creştinism, când vorbim despre urmarea unui model ne gândim la oameni reali care au trăit credinţa cu provocările ei, cu problemele ei. Înseamnă că avem de a face cu ceva la care avem acces, că suntem chemaţi să trăim, să experimentăm ceva real, că acel conţinut e posibil de pus în ecuaţia existenţei și nu ne este refuzat. Spiritualitatea creştină înseamnă urmarea lui Cristos și a ucenicilor lui, a ucenicilor lor, a sfinţilor care au trăit în lume în diverse contexte. Înseamnă să urmezi oameni reali, cu calități și defecte, imperfecți, dar animați de credința în Isus și de dorința de a trăi după standardele lui.

B. Ideea de disciplină trebuie asumată în parametrii de bază ai definiției acestui concept în creștinism. Disciplina vizează un efort, un proiect, constanță și ritm, standarde și obiective de atins, instrumente de lucru etc. În privința urmării modelelor, putem analiza subiectul la cel puțin trei niveluri.

(1) Primul nivel este cel al vieţii noastre obişnuite, cu etapele ei. Raportarea la modele este o constantă universală. Ca oameni, noi aşa funcţionăm: avem nevoie de repere, ne uităm mereu la modele ca să ne definim, ca să ne plasăm coerent în realitate. Facem acest lucru aproape instinctiv, în funcție de cadrul în care ne trăim viața. În faza copilăriei, de exemplu, ne uităm la părinţi, la bunici, la membrii familiei. Ne dezvoltăm, căpătăm curaj și ne conturăm propria personalitate printr-o permanentă raportare la oameni care funcționează ca repere, stimuli, fundamente. Nu se poate altfel. Căpătăm încredere să relaţionăm cu lumea văzând pe alţii cum acționează și încercăm să procedăm ca ei, să ne apropiem să vedem ceea ce ei trăiesc și să învățăm lecțiile de bază ale vieții. În etapa adolescenţei, cu tribulaţiile ei, procedăm la fel. Îi auzim frecvent pe tineri spunând: „Ce idoli ai”? Tânăra generație caută să se raporteze la personalităţi publice care au impact, la oameni care spun ceva prin prezenţa lor în diverse domenii (în muzică, filme, politică, sport etc.). Vorbim despre persoane importante care atrag atenția, stimulează și dezvoltă energii, idealuri şi reprezintă o sursă de inspiraţie, un reper. De asemenea, la maturitate, continuăm să funcţionăm în aceeași parametri. Chiar dacă considerăm că am devenit cineva, reflexul raportării la semeni rămâne și în partea a doua a vieții. Poate acum tendința este să ne raportăm la oameni din perspectiva realizărilor, a poziției sociale și încercăm să ne evaluăm, să cântărim ceea ce am devenit. Modelele sunt un ingredient fundamental al vieții oricărui om și al oricărei societăți. Prezența sau absența lor, calitatea și onestitate lor, modul în care se manifestă în viața comunității joacă un rol important pentru conturarea noilor generații, pentru atingerea unor obiective personale și de grup.

(2) Un alt nivel de analiză îl reprezintă rolul și impactul modelelor în perioadele de criză. Există crize asociate diferitelor perioade ale vieții, dar și momente critice punctuale care au mai multe cauze. Modelele au rolul să ne ajute în asemenea situații, să ne orienteze, să ne dea consistenţa de care avem nevoie, răspunsuri sau direcție, elemente ce pot fi utile în depășirea crizei. Despre cum funcționează raportarea la modele în perioadele mai complicate ale vieții, avem o sumedenie de exemple, atât în literatură, cât și în istoria Bisericii. Cu titlu de exemplu, putem vedea cum funcționează prezența unui model în perioadele de criză în experiența interesantă a unui autor contemporan. Philip Yancey, în cartea intitulată Cu sufletul rămas în viaţă, prezintă câteva modele, câţiva oameni care l-au salvat în diverse perioade complicate ale vieţii. Autorul ne arată cum oameni de mare calitate au funcţionat fie ca modele de la distanţă, prin opera și biografiile lor, fie ca personalități prezente în viața lui, oameni cu care a comunicat, cu care s-a întâlnit, în preajma cărora a stat. Textele de spiritualitate sau biografiile marilor oameni dau mărturie despre modul în care trecerea de la o etapă la alta a vieții și depășirea crizelor au o altă traiectorie atunci când oamenii fac efortul să se oglindească în alții și să se raporteze la cei cu o experiență mai bogată.

(3) Nu în ultimul rând, un al treilea nivel este cel al proiectului de viață, al formării personale. Modelele sunt foarte importante în formarea noastră, pe fiecare palier, la fiecare nivel al dezvoltării noastre. Orice proiect formativ asumat presupune imediat găsirea unor repere, identificarea modelelor care pot sluji ca exemplu și ca motor al acestei deveniri. Asupra acestui aspect formativ, putem discuta atât în cazul formării identității creștine, dar și a dezvoltării noastre în plan profesional, intelectual sau social. În spiritualitatea creștină, conform celebrului text din Evrei, capitolul 10, se asumă faptul că experiența credinciosului este una mereu asistată de înaintași. Această comuniune cu toți sfinții care au adormit în Cristos dezvoltă un tip de receptivitate față de cei ce ne-au transmis credința ca modele reale care încurajează creștinul să trăiască după standarde și să creadă că e posibilă atingerea lor. Pe de o parte, această prezenţă ne responsabilizează. Modelele, sfinţii lui Dumnezeu, sunt cu noi și ne încurajează să facem ce au făcut ei la vremea lor, să facem chiar mai bine, să le depăşim exemplul. Pe de altă parte, prezenţa lor este una care fundamentează, poziționează viața pe un teren solid pe care se dezvoltă caracterul cuiva. Întotdeauna, această raportare la modele, la sfinţi, a condus practic la dezvoltarea unei conștiințe a prezenţei vii a lui Dumnezeu în lume, un simț care dă capacitatea de a vedea rezultatele iconomiei divine, de a înțelege că viaţa înaintașilor a contat și că ei au adus contribuţii. Realizările lor devin temelie pentru cei care urmează, astfel că ei nu construiesc pe un loc gol. Toate acestea dovedesc că viața creștină nu este doar o idee, nu este o ficţiune, ci o experiență autentică, cu rezultate pe măsură și care nu dezamăgește pe cel ce apucă pe această cale. Sfinţii sunt modele vii şi oferă rădăcini. Așezând temelia, ei ne oferă viitor pentru că viitorul este construit astfel pe un fundament solid. Aceste remarci privitoare la dezvoltarea identității creștine sunt valabile când vorbim despre conturarea unei profesii sau exercitarea unei activități în cadrul societății.

C. Încheiem discuția cu analiza a două probleme.

(1) Prima subliniază că imitarea modelelor poate lua forma mimetismului ca blocaj, ca o tehnică de reproducere mecanică a unor lucruri făcute de alţii. Este varianta jocului de rol sau a clonării unor personaje în altele noi care pretind astfel că sunt oameni cu personalități definite, cu o așezare coerentă în lume. Tentația de a deveni clone ale altora a existat mereu. Am văzut în istorie oameni care au dorit să fie ca anumiți lideri religioşi, politici sau de orice altă natură, însă fără țelul de a contura o experiență proprie, unică, motivată de idealuri și susținute de modele autentice. În domeniul religios, riscul acesta al blocajului în ipostaza mimetismului este mult mai mare pentru că, prin natura lui, fenomenul religios presupune o inerție mai mare la schimbare și admite structuri aproape fixe care se transmit de la o generație la altă. Dacă se ajunge însă la situația de a avea lideri religioși care sunt clone ale celor dinainte, atunci blocajul lor se transmite la nivelul comunității, iar raportul dintre generaţii are foarte mult de suferit. Clonele nu aduc nici un fel de perspectivă și nu sporesc moștenirea primită, ci doar mențin tipare și structuri inerte din trecut, conservă aparențe, nu au impactul și relevanța pe care le-au avut alți lideri la vremea lor. Acest joc de roluri este cu atât mai ușor de reprodus cu cât liderii sunt mai puțini angajați într-un proces coerent de formare și cu cât membrii comunității religioase sunt mai nominali, mai puțin angajați într-o spiritualitate care să producă rezultate vizibile.

(2) A doua problemă este reprezentată de cealaltă extremă, care este ispita originalităţii cu orice preț, însoțită cel mai adesea de paricid. În această situație, confruntarea între generaţii ia forma unei rupturi dramatice faţă de cei dinainte, faţă de modele anterioare. Are loc o negare a acestora, o respingere a ceea ce înaintașii au fost și au făcut și sfârșește prin omorârea acelei prezenţe din trecut, retezarea acelui conținut care ar trebui să fie un ferment, care ar trebui să fie un reper sau o temelie. Acest tip de ruptură este, de asemenea, prezent în societatea românească, la nivel religios, academic, politic etc. În România, din pricina păcatelor celor din trecut (compromisuri, căderi etc.), în contextul unei societăți care se dorește a fi diferită, noua generaţie simte nevoia să se delimiteze de asemenea modele, chiar se raportează violent față de trecut, prin ruptură, prin negare. Această situație se cuplează și cu ispita originalității, cu dorința de afirmare rapidă a noilor personalități publice. Însă atunci când rădăcinile sunt retezate, când există tentaţia de a reface sau redefini toate lucrurile, rezultatul este construirea unor identități slabe, infertile, de fațadă și contextuale, bazate pe tehnologia construirii de imagine publică. Asemenea personalități devin modele de conjunctură, dar fără impact major și care sunt uitate repede sau devin antimodele, pentru că cei care se uită la ei sfârșesc păcătuind în același mod.

Din perspectivă creştină, atunci când vorbim despre disciplina urmării modelelor, problemele acestea pot fi abordate corect și se pot evita extremele. Punctul de plecare este înţelegerea naturii vieții creștine în lume: creștinii se formează, nu se nasc; vorbim despre un proces ce ține toată viața, despre părinți care contribuie la creștere, de modele care sunt repere, de oameni care pot să îi conducă pe cei mai tineri în credință pe drumul către maturitate. De asemenea, în creștinism este esențială viziunea potrivit căreia menirea fiecărui credincios este să devină la rândul său un model, o călăuză pentru alții. Nu este vorba despre un elitism arid și rezervat unor inițiați, ci despre asumarea unei valori sau a unei coordonate fundamentale a vieții creștine.

Această valoare a urmării modelelor se traduce în practică la mai multe niveluri. Creștinii care au copii trebuie să conştientizeze că ei reprezintă primele modele pentru copiii lor. La acest nivel, mimetismul este mai pronunțat pentru că urmarea modelului presupune sesizarea seriozității cu care cei mari se raportează la Dumnezeu și la valorile creștine. Experiența modelului se traduce cel mai puternic la nivelul copiilor ca încredere și curaj în realitățile despre care vorbește credința creștină. După părinți, un impact în dezvoltarea personalității tinerilor îl au modelele vii din comunitatea creștină locală și personalitățile marcante din trecut, din istoria acelei comunități sau din istoria Bisericii. Tinerii au simț pentru valoare și autenticitate, iar personalitățile mari ale spiritualității creștine joacă un rol foarte important în a convinge, a prezenta temeiuri solide pentru noile generații. Dorința de originalitate a celor tineri este astfel fecundată de experiențele autentice ale modelelor din trecut și prezent, de creștini care conving prin seriozitatea cu care își trăiesc viața, creativitatea cu care oferă soluții la probleme, naturalețea cu care integrează complexitatea realității în propria lor viață. La maturitate, creștinii se orientează după modele de modele, după experiențe care îi învață să devină adevărați patriarhi, oameni așezați, generoși, care transmit mireasma vieții cu Cristos din împlinirea vieții lor, nu din tehnici artificiale de construcție a unei imagini vandabile.

Dănuț Jemna