Despre rugăciune

MEDION DIGITAL CAMERA

Ce vedem atunci când privim la un om care se roagă? Vedem un om care vorbeşte singur, pe unul care se umileşte îngenunchind sau luând o poziţie smerită, ori pe unul care realizează acest gest în discreție asigurându-se că nu îl vede nimeni, de teama ridicolului situaţiei? Aşadar, cum putem aborda această experienţă, mereu actuală, în ciuda tuturor criticilor sau analizelor care vin de pe terenul unei lumi civilizate, în care omul a cucerit aproape tot ce se putea pentru a se convinge de superioritatea lui? În textele despre rugăciune, care nu sunt prea multe la număr, se încearcă de regulă o prezentare a acestei experienţe cu accent pe principalele metode, funcţii şi scopuri, pe dinamica și exigențele ei ca disciplină și exercițiu. Interesantă ar fi o abordare care să spună mai întâi ce nu este rugăciunea, adică o încercare de a delimita un cadru de definire prin îndepărtarea, cu grijă, a tuturor aspectelor care pot arunca o lumină falsă asupra acesteia.

Rugăciunea nu este o rugăminte, ci este calea de comunicare a omului cu Dumnezeu

Am putea începe prin a spune că rugăciunea nu se rezumă la o rugăminte. Când omul se roagă nu prezintă divinităţii un set de nevoi sau de probleme care se cer a fi rezolvate. Este adevărat că atunci când cineva adresează o rugăminte cuiva are cel puţin bănuiala că acel cineva îl poate ajuta sau îi poate răspunde nevoii. În pofida acestei bănuieli, rugăciunea nu poate fi redusă la formularea unui set de cereri. Paradoxal este că omul, chiar în faţa divinităţii, are conştiinţa unor probleme sau nevoi despre care nu crede că cineva i le poate rezolva. Cunoaştem sintagma: “sunt atât de păcătos, încât nici Dumnezeu nu mă poate ierta”. La acest nivel al discuţiei, cu siguranţă, cineva ar putea spune că rugăciunea apare ca o expresie a omului aflat în nevoie sau la mare ananghie. Ține de natura lui să aibă nevoi și să caute sprijin, iar raportarea la Dumnezeu presupune apelul la cineva care are toate răspunsurile. Altcineva ar putea obiecta că, dimpotrivă, rugăciunea este cerută chiar de Dumnezeu pentru a-l educa pe om cu privire la starea sa de păcat şi cu privire la soluţia sa oferită în dar. Ei bine, putem îndrăzni să ne întrebăm dincolo de aceste aspecte: este rugăciunea legată doar de problemele omului, de starea sa de păcat, de cădere? Dacă da, atunci trebuie să îi găsim relevanţa în raport cu problema şi cu soluţia acesteia. Dacă nu, atunci trebuie analizat subiectul dintr-o perspectivă mult mai amplă. În acest punct, de ajutor ne este chiar limbajul şi formele noastre de adresare. Când vrem să ne adresăm cuiva, comunicarea cea mai expresivă nu este de pe o poziţie autoritară, poruncitoare, ci de pe una caldă sau stăruitoare, care ţine cont de personalitatea celuilalt şi o pune în lumină. Astfel, în mod uzual, în vocabularul nostru apare foarte des expresia: “te rog” sau “vă rog”. Rugăciunea pare a fi una dintre posibilităţile cele mai eficiente de comunicare. Ea indică un raport care lasă spațiu celuilalt, care invită la comunicare reală, profundă. Cuvântul nu doar îl face pe om superior oricărei creaturi, ci îi dă şansa să se asemene cu Creatorul şi să se exprime la acest nivel. Rugăciunea reprezintă una dintre modalitățile cele mai puternice de realizare a asemănării cu Dumnezeu. Prin rugăciune, omul se deschide, iese în întâmpinarea celuilalt așa cum este, vulnerabil, onest, fără cosmetizări și false imagini despre sine. Prin urmare, rugăciunea poate fi privită drept cea mai intensă şi înaltă modalitate a omului de a-i răspunde lui Dumnezeu, de a comunica cu el. Ea nu este doar un mijloc de a da glas nevoilor sau doar expresia unei pedagogii divine, ci este cea mai înaltă expresie a comunicării pe care omul o poate realiza. Prin rugăciune omul vorbește cu Dumnezeu, se comunică pe sine și este deschis să i se răspundă.

Rugăciunea nu este un act individual, ci unul personal, o realizare comunitară

Omul care se roagă nu este un om singur, chiar dacă el o face în intimitatea căminului său sau într-un spaţiu public. Rugăciunea nu este un act individual, nu este doar o chestiune privată între un anumit om şi Dumnezeu. Ea nu permite vizualizarea unui anumit “chip” al lui Dumnezeu sau o experienţă pentru sine care să dea impresia suficienţei (“eu şi Dumnezeu formăm majoritatea”), satisfacția unui gest inefabil. Dimpotrivă, rugăciunea este un act personal, adică este o realizare comunitară. Omul nu se poate adresa lui Dumnezeu decât cu conştiinţa celuilalt, de aceea ia forma “Tatăl nostru” şi nu “Tatăl meu”. Cel mai bine pricepem esenţa rugăciunii în forma ei doxologică. Rugăciunea este simfonie, un cor pe mai multe voci. Când omul se roagă trebuie să fie conştient de această armonie, că el este o voce într-un mare cor, altfel rugăciunea lui devine idolatrie. Nevoia de celălalt la rugăciune este nevoia de confirmare a propriei identităţi şi de menţinere a acesteia în pasul pe care omul îl face înspre Dumnezeu în actul rugăciunii. La rugăciune, omul nu este prin sine ceea este, ci exprimă o identitate ce rezultă din relaţiile cu alții. Rugăciunea cere o actualizare permanentă a acestei dimensiuni corporative a existenței umane, a conștiinței prezenţei unui întreg ”nor de martori” care îi susțin experiența – credincioşi, sfinţi şi îngeri. În această logică a comuniunii, discursul sau cântarea omului devine rugăciune. Totodată, rugăciunea cuiva este parte a unei istorii, a unui lanț de rugăciuni, a unei tradiții în care generații întregi de oameni au ținut vie raportarea la Dumnezeu și unii la alții prin asumarea unui sistem de valori și a unor idealuri comune. Nu este o întâmplare faptul că primele rugăciuni ale credincioșilor reprezintă rostirea rugăciunilor înaintașilor. De asemenea, nu este o întâmplare că cea mai citită carte a Bibliei este cea a Psalmilor, cartea rugăciunilor sfinților exprimate în poezie și cântare.

Rugăciunea nu este un monolog, ci este un dialog, o comunicare reciprocă

Rugăciunea nu este un monolog. Omul care se roagă nu vorbeşte singur. Rugăciunea nu este doar cuvânt rostit sau gândit de cineva anume într-un singur sens. În momentul rugăciunii, omul nu trebuie să fie atent doar la ce spune, la cuvintele sau la frazele formulate. Chiar şi atunci când se spun rugăciuni învăţate, scopul nu este repetarea în neştire a acelor cuvinte. Graba alcătuirii şi rostirii cuvintelor este păguboasă la rugăciune. Avalanşa de cuvinte poate înlocui rugăciunea cu un monolog, poate face din aceasta o stradă cu sens unic. Rugăciunea este dialog, este comunicare reciprocă. Ea este un spaţiu al întâlnirii omului cu Dumnezeu pe terenul cuvântului, al comunicării. În experiența rugăciunii, omul trebuie să fie atent şi la cel căruia îi adresează mesajul, la un răspuns din partea lui. Ca orice dialog, rugăciunea presupune transmitere, dar şi receptare a unui mesaj. Această componentă a ascultării sau a receptării unui mesaj în contextul rugăciunii este cea mai dificilă. Dificultatea nu este una intrinsecă, nu ţine de natura rugăciunii, ci de modul în care am fost învăţaţi să o facem. Aşa cum zice Kierkegaard, adevărata rugăciune începe când ştim să tăcem, să ascultăm, să folosim cu măsură cuvintele sau chiar să încetăm a le mai folosi. Cuvintele au importanţa lor în rugăciune, dar pot realiza o exterioritate pe care o putem folosi drept paravan după care să ne ascundem. La rugăciune, important este şi ce spunem, şi ce auzim, ce dăm, dar şi ce primim. Ca la orice dialog, există şi accente. Uneori accentul cade pe a spune, pe a formula, iar importanţa celuilalt este de tip pasiv, de a asculta şi de a oferi expeditorului sentimentul că este ascultat. Alteori, accentul cade pe a primi, pe a recepta. Însă dacă regula este doar pe formularea de mesaje, nu mai avem rugăciune, ci monolog.

Rugăciunea nu este un act de obedienţă, josnic, ci este unul de recunoaştere reciprocă

Omul care se roagă nu realizează un act de obedienţă. Rugăciunea nu este un act josnic, chiar dacă poate fi însoţită de gesturi de smerenie (îngenunchere, faţa la pământ, mâinile împreunate etc.). În momentul rugăciunii, omul nu face un gest prin care își pierde din demnitate sau din slavă. Nu renunţă la sine sau la ceva din sine. Rugăciunea presupune un act de recunoaştere, care este unul reciproc. Omul se roagă cu adevărat abia atunci când recunoaşte pe cel căruia i se adresează. În limbaj biblic, este vorba despre recunoaşterea slavei lui Dumnezeu, adică a calităţii lui de Creator şi Suveran, de Mântuitor şi Învățător. Dar această recunoaştere este reciprocă. Când omul se roagă, Dumnezeu îi recunoaşte slava, statutul, calităţile. Rugăciunea este posibilă doar pe temeiul acestei recunoaşteri şi cunoaşteri reciproce. Astfel, rugăciunea devine un spaţiu al afirmării de sine, atât a omului, cât și a lui Dumnezeu. Rugăciunea este o reală provocare pentru fiecare partener. Dumnezeu răspunde rugăciunii pentru a se revela pe sine, pentru a-şi arăta slava, pentru a fi cunoscut. Omul se angajează în rugăciune pentru a-şi afirma demnitatea, slava de fiu al lui Dumnezeu. Această dimensiune a recunoaşterii face din rugăciune nu doar un act solemn, ci o realitate exigentă, de înaltă ţinută, de calitate. Când Mântuitorul spunea că rugăciunea nu este o bolborosire de cuvinte şi ne dă ca model rugăciunea “Tatăl nostru”, ne învaţă ceva profund în acest sens. Rugăciunea domnească se deschide cu câteva afirmaţii care pun în evidenţă foarte clar recunoaşterea reciprocă a celor două părți angajate în dialog. În plus, Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea omului ca și cum îi lipsește ceva sau are o problemă de identitate. El nu se hrănește cu rugăciunile omului și nu are nevoie să i se aducă slavă sau recunoştinţă. La rugăciune, când omul recunoaşte slava lui Dumnezeu prin cuvintele rostite, nu face altceva decât să deschidă uşa dialogului. Răspunsul lui Dumnezeu apare în aceiaşi termeni. Dumnezeu primeşte slava adusă de om în rugăciune nu ca pe un act egoist, ca pe ceva care să îi aducă un plus sau un serviciu. În rugăciune, Dumnezeu face acelaşi lucru, ba şi mai mult: îi întoarce omului slava, îl ridică, îi împărtăşeşte din slava lui. De aceea rugăciunea atinge înălţimea maximă în laudă, în doxologie. Este modalitatea prin care se poate exprima cel mai bine ce simţim pentru persoana divină, prin care recunoaştem cel mai profund identitatea ei. De asemenea, este cadrul de deschidere în care suntem capabili să primim, să receptăm răspunsul și inițiativa Domnului. Doxologia are darul să scoată omul din îngustimea, izolarea și falsa părere de sine și creează cadrul unei reale cunoașteri ce se realizează prin reflecția în oglinda prezenței lui Dumnezeu. Încă o dată subliniem faptul că cele mai frumoase și profunde rugăciuni sunt poezie și cântare, gest nobil al omului care știe cine este și cui i se adresează.

Rugăciunea nu este o datorie, o poruncă sau o povară, ci un este un exerciţiu de libertate, un act creator, o aventură a spiritului în întâlnirea cu Dumnezeu

Rugăciunea nu este o datorie sau o poruncă. Omul nu se roagă pentru că trebuie sau pentru că îi cere cineva, fie acesta însuşi Dumnezeu. Interesant este faptul că rugăciunea este percepută ca o povară, ca pe ceva greu de realizat. Pentru mulți este o disciplină, o corvoadă, un exercițiu ce consumă prea multă energie. Este adevărat că în pedagogia creştină rugăciunea este impusă novicilor ca exerciţiu elementar al vieţii spirituale, însă acest lucru este de folos până ce ucenicul va deprinde o nouă înţelegere asupra acesteia. Cu toții suntem de acord că actul comunicării cere deprindere, un efort de învățare și cunoaștere de sine. Același lucru este valabil pentru rugăciune. În acest sens, se utilizează diferite metode şi tehnici ale rugăciunii. Dar rugăciunea nu este un exerciţiu care se face prin repetarea mecanică a unei metode. Respectarea unor reguli nu garantează şi obţinerea rezultatului dorit. Rugăciunea este un exerciţiu de libertate. Este o aventură a spiritului în întâlnirea cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea rugăciunea este mereu nouă. Chiar şi atunci când se repetă o rugăciune învăţată, ea este mereu nouă, pentru că este un nou avânt pe căile spiritului, este un act liber al omului care doreşte să comunice cu Dumnezeu. Misticii asociau rugăciunea cu respiraţia. Rugăciunea este respiraţia sufletului, dar nu ca o necesitate, ci ca o alegere. Dacă viaţa creștină autentică este expresia relaţiei cu Dumnezeu, cel ce este sursa vieţii, atunci rugăciunea, comunicarea cu Dumnezeu nu poate fi decât angajarea liberă în această relaţie. Ca exerciţiu liber al omului, rugăciunea nu poate fi îngrădită la o sumă de modele sau metode. Ea se realizează în funcţie de personalitatea, de gradul de maturitate și de modul în care fiecare îşi exprimă unicitatea. Deoarece suntem fiinţe ale devenirii în spaţiul libertăţii, rugăciunea urmează şi ea un drum al devenirii. În această direcţie, este mai mult decât necesară evaluarea, educarea rugăciunii, ucenicia ei. Omul are instinct religios, simte o chemare către divinitate, dar rugăciunea adevărată se învaţă. Este o artă să te rogi, pentru că este un act creator, o expresie a unui spirit liber care iese în întâmpinarea altuia.

Rugăciunea nu este un raport zilnic dat lui Dumnezeu, ci este o interpretare a existenţei, o angajare

Rugăciunea nu este un raport zilnic sau cu o anumită frecvenţă pe care omul îl face în faţa lui Dumnezeu. Nu este raportul păcatelor sau al realizărilor pozitive, nu este prezentarea clară a listei de rugăminţi, probleme sau nevoi, personale sau ale altora. Dacă acceptăm adevărul biblic că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile, chiar înainte de a le gândi sau de a le rosti, şi dacă rugăciunea se rezumă la a prezenta aceste lucruri deja cunoscute, atunci ce sens mai are rugăciunea? Ce sens mai are să rostim lucruri pe care ştim că Dumnezeu le ştie? Nu este o treabă fără folos? Putem răspunde la aceste interogații cu celebra formulă a lui N. Kazantzakis care spune că ”lui Dumnezeu îi place să audă glasul omului”. Sau putem adăuga: da, Dumnezeu ştie toate lucrurile, dar nu ştie părerea noastră despre acestea. Rugăciunea este măsura cu care noi măsurăm lucrurile pe care Dumnezeu le ştie deja sau le ştie în toată claritatea lor. Rugăciunea e o interpretare a existenţei. Când ne rugăm facem hermeneutică, dăm un înţeles lucrurilor din jurul nostru, lucrurilor pe care le spunem lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu este interesat să audă ce avem de spus, cum cântărim realitatea, cum ne angajăm în ea. În acest punct apare mai clar sensul rugăciunii ca mijlocire. De asemenea, locul și rolul stăruinţei în rugăciune se pot vedea mult mai ușor acum. Când revenim cu anumite teme, probleme şi oameni în rugăciunile noastre, nu repetăm mecanic aceleaşi lucruri pe care le ştim şi ne dăm seama că Dumnezeu le cunoaște. Prin rugăciune, stăruind, vedem mai clar, înțelegem mai bine, reuşim să deslușim mai limpede ce se petrece cu noi, cu alţii, cu lumea. Astfel, rugăciunea este o cale de cunoaştere, aduce un progres în viaţa celui care o realizează. În egală măsură, rugăciunea este ca o armă, o armă ofensivă, este exerciţiul cuvântului în lumea spiritului. Atitudinea omului cu privire la ceea ce se întâmplă în lume poate lua forma unui apel către Dumnezeu, având convingerea că el este implicat permanent în viața noastră. Mijlocirea are temei în providența și dorința lui Dumnezeu de a-și realiza planurile în parteneriat cu omul. Nu de puține ori găsim în Scripturi și în istoria Bisericii exemple de situații în care Dumnezeu însuși decide să își schimbe planurile atunci când sfinții mijlocesc pentru diverse cauze. Există cazuri în care persoana divină decide să se consulte cu omul să vadă ce are de spus despre o anumită problemă, înainte de a lua o decizie. Rugăciunea pentru oameni sau probleme nu înseamnă doar pomenirea lor înaintea lui Dumnezeu, ci implicare, analiză, căutare de sens și soluţii. Rugăciunea îl face pe om mai responsabil, iar când auzi un om care se roagă îţi poţi da seama de încărcătura vieţii lui. Rugăciunile mecanice, repetitive, în limbaj de lemn, fariseice sau instinctuale, dovedesc exact contrariul. Dumnezeu aşteaptă cu interes rugăciunile omului nu pentru a-şi confirma ceea ce deja ştie, ci pentru a vedea gradul nostru de participare la opera lui, seriozitatea cu care ne asumăm acest parteneriat. Astfel, rugăciunea este un test. Ori de câte ori auzim pe cineva că se roagă, avem o expresie a personalității sale, o oglindă a stării și trăirii lui, a caracterului și maturității ființei sale. Deseori e mai de folos să tăcem decât să ne apucăm să facem rugăciuni nebune.

Rugăciunea nu este un scop în sine, ci este o modalitate prin care omul îşi exprimă calitatea de fiu al creației și de fiu al lui Dumnezeu

Rugăciunea nu este un scop în sine. Nu este nici o cale prin care omul își reglează conturile cu divinitatea. Ea este pur şi simplu o expresie a omului care înțelege și asumă că raportul cu Dumnezeu reprezintă vectorul principal al existenței. Rugăciunea face parte din datele elementare ale vieții noastre, alături de hrană și respirație. Omul este singura ființă capabilă să înțeleagă că ceea ce este și viața pe care o are sunt darurile lui Dumnezeu. Rugăciunea este modalitatea prin care asumăm și ne raportăm ca ființe inteligente și relaționale la acest adevăr. Ea îi dă omului discernământ și lumină ca să se poată orienta în lume și să își poată împlini menirea. Acest lucru este confirmat de însuşi Cristos, modelul prin excelenţă al omului. Isus s-a rugat Tatălui nu pentru că avea o nevoie anume, nici pentru că cineva i-a cerut asta, ci pentru că era o persoană umană care a înțeles că echilibrul și normalitatea vieții sale depind de raportarea constantă la Dumnezeu. Experiența lui Isus în lume este edificatoare pentru noi pentru că reprezintă o reașezare a omului în normalitatea raportului său cu Dumnezeu. Isus se roagă Tatălui fiind solidar cu întreaga umanitate și ne învață să ne așezăm împreună în comuniune cu cel care dă identitate și consistență existenței noaste în lume. Rugăciunea ţine de modul personal de existenţă a omului, de calitatea sa de ființă care își afirmă identitatea prin raportare, în relație. Isus Cristos ne arată că prin rugăciune omul își exprimă demnitatea de fiu al Tatălui, că își asumă coerent această poziție și o exprimă în lume.

Reclame