Ucenicia în Evanghelia după Marcu (2)

Brenner, Adam, 1800-1891; Christ Calling His First Disciples
Brenner, Adam; Christ Calling His First Disciples; Leicester Arts and Museums Service; http://www.artuk.org/artworks/christ-calling-his-first-disciples-80973

Primul capitol al evangheliei după Marcu este important pentru tema uceniciei în sensul deschiderii acestei problematici prin inițiativa lui Isus de a-și recruta discipolii. În logica textului biblic, înainte ca Isus să lanseze o invitație în acest sens, are loc o prezentare a identității Maestrului. De o manieră foarte condensată, parcă într-o grabă de a-l așeza pe Isus în acțiune, sunt prezentate o succesiune de evenimente pe larg desfășurate în celelalte evanghelii: misiunea lui Ioan Botezătorul și botezul iudeilor la Iordan, botezul lui Isus însuși și mărturia Tatălui din ceruri, perioada celor patruzeci de zile în pustie unde a fost ispitit de Satana, încarcerarea lui Ioan Botezătorul și decizia lui Isus de a începe propria misiune publică. În acest tablou introductiv, identitatea lui Isus este creionată rapid prin câteva tușe clare, specifice limbajului biblic și contextului epocii. Mai întâi, observăm o serie de nume și apelative semnificative: Cristos (unsul, Mesia), Fiul lui Dumnezeu, cel ce este mai puternic, Fiul preaiubit, Isus din Nazaret. Apoi, vorbim despre martorii sau reperele cheie ce confirmă statutul lui Isus: Scriptura, prin trimitere la cartea lui Isaia, Ioan Botezătorul, Dumnezeu însuși, prin vocea Tatălui din ceruri și prezența vizibilă a Duhului Sfânt. Pe de o parte, toate acestea îl introduc pe Isus pe scenă în spiritul Scripturii Vechiului Testament și al așteptării evreilor cu privire la împlinirea celor promise de Dumnezeu. Pe de altă parte, aceste elemente răspund nevoii comunității creștine din primul veac de a avea clarificări cu privire la persoana lui Isus. Fără să insiste asupra acestor repere însă, evanghelistul invită mai degrabă cititorul să vadă cine este Isus din lucrarea sa, din modul în care a trăit în lume.

Într-un cadru de tip apocaliptic, misiunea lui Isus începe prin predicarea evangheliei lui Dumnezeu. Sintagma face trimitere la cartea profetului Isaia (52:7), adică la vestea bună de la Dumnezeu ce anunță mântuirea prin suveranitatea sa care împărățește peste toate. Această mântuire este promisă poporului Israel și tuturor neamurilor (Is. 60-61). Autorul biblic subliniază că aceste vremuri ale mântuirii au sosit, că domnia și împărăția lui Dumnezeu devin manifeste în lume prin opera lui Cristos. Proclamarea lui Isus include două elemente foarte importante. Primul se referă la timp, la vremea potrivită pentru acțiune. Mesajul Mântuitorului anunță o împlinire a vremurilor, și anume că am intrat în perioada decisivă a istoriei în care Dumnezeu împlinește ceea ce a promis. Vestea bună prinde contur în lume, Dumnezeu trece la fapte și oferă mântuirea sa tuturor oamenilor. Intrarea pe scena iconomiei divine a Fiului lui Dumnezeu reprezintă împlinirea profețiilor biblice potrivit cărora istoria își atinge momentul critic, perioada de maximă importanță. Începutul misiunii lui Isus coincide cu această deschidere a timpului apocaliptic, a epocii în care autoritatea lui Dumnezeu asupra istoriei se exprimă în toată suveranitatea ei. A doua parte a mesajului lui Isus vizează atitudinea și răspunsul omului cu privire la inițiativa lui Dumnezeu. Doi termeni condensează așteptarea divină cu privire la cei care aud vestea bună: să se pocăiască și să creadă. Mântuirea promisă și restaurarea împărăției lui Dumnezeu presupun actul profund de schimbare a modului de gândire și de viață al omului (metanoia) și apoi păstrarea acestor coordonate într-o profundă relație cu Dumnezeu în speranța că acest proces al mântuirii se va împlini pentru fiecare. A crede presupune angajarea ființei umane în totalitatea ei în experiența mântuirii, o participare concretă la iconomia lui Dumnezeu în lume, o asumare a coordonatelor în care aceasta se realizează efectiv.

Chemarea primilor ucenici are loc în acest cadru al desfășurării operei de mântuire care îl are în centru pe Isus Cristos. Vestea bună a lui Dumnezeu este intitulată de Sf. Marcu „evanghelia lui Isus Cristos”. El este Fiul lui Dumnezeu prin care se realizează toate lucrurile promise. De aceea, el este reperul față de care oamenii sunt chemați să se raporteze în procesul pocăinței și în exprimarea credinței lor. Așteptarea lui Dumnezeu este ca toți să se îndrepte către Cristos, să îl accepte în această calitate de mântuitor. Chemarea celor dintâi discipoli este paradigmatică și răspunde acestei exigențe a raportării la Isus. Mai întâi, pentru a beneficia de mântuirea lui Dumnezeu, oamenii trebuie să devină ucenicii lui Isus și să îl urmeze toată viața lor. De aceea, Isus le spune celor doi frați, primilor chemați, Andrei și Petru, „veniți după mine”. A fi ucenicul lui Isus înseamnă a fi cu el, a asuma o nouă identitate și un nou mod de viață în raport cu ceea ce cere Învățătorul. Mai apoi, urmarea lui Isus înseamnă „a fi pescar de oameni”, adică a fi parteneri și participanți concreți la misiunea lui. Discipolii autentici sunt aceia care continuă lucrarea lui Cristos în lume, care pun în aplicare valorile și principiile învățăturii lui. Elementul cel mai evident în acest prim capitol al textului biblic este legătura sau continuitatea dintre natura evangheliei proclamate de Isus și invitația concretă adresată oamenilor de a-l urma. Dumnezeu inaugurează vremurile escatologice și îl trimite pe Fiul său în lume, însă această realitate prinde contur și se aşază în carnea lumii printr-un dialog cu omul. După ce își descoperă planurile, Dumnezeu lasă spațiu pentru libertatea și răspunsul omului. Modul în care Sf. Marcu prezintă această invitație atrage atenția prin câteva detalii.

În primul rând, sesizăm dimensiunea vizuală, scenică, aproape fotografică a textului biblic. Autorul subliniază frecvent că Isus a văzut și apoi a trecut la acțiune. În cazul chemării primilor patru discipoli, Sf. Marcu nu aduce nici un fel de detaliu care să indice că Isus ar fi vorbit cu ei sau ar fi făcut ceva special care să îi convingă pe acești pescari să îl urmeze. Textul biblic insistă pe ideea că Învățătorul i-a văzut la lucrul lor (aruncând plasele în mare sau reparând uneltele) și le-a făcut invitația, iar ei au lăsat munca și au urmat pe Isus. Scena în sine subliniază contrastul între viața ucenicilor dinainte de chemarea primită și cea de după. Gestul pescarilor de a părăsi uneltele și locul de muncă indică o schimbare de cadru, o mutație care angrenează întreaga lor viață. Asistăm la o decizie și la o acțiune ce lasă totul în urmă. Răspunsul celor chemați nu se rezumă la o încuviințare verbală în urma unui discurs, la o adeziune intelectuală, ci o decizie ce implică schimbarea datelor fundamentale ale existenței lor. În viziunea Sf. Marcu, pescarii par a răspunde imediat, fără să stea pe gânduri, în acord cu tensiunea sugerată de mesajul cu care Cristos își începe misiunea: „s-a împlinit vremea”, istoria a intrat în linie dreaptă către punctul ei culminant, iar Dumnezeu oferă omului șansa să participe la ceea ce se întâmplă deja prin prezența Fiului său în lume. Am putea spune că ucenicia presupune acest răspuns clar și profund al omului, atitudinea promptă și disponibilitatea de a schimba în mod fundamental coordonatele vieții de zi cu zi. Urmarea lui Cristos se bazează pe înțelegerea faptului că în miezul istoriei se întâmplă lucruri esențiale pentru că lumea a primit în ea pe însuși Dumnezeu devenit om și că această prezență este una transformatoare și restauratoare pentru toți cei ce intră în relație cu el.

În al doilea rând, Sf. Marcu limitează la maxim discursul și acțiunea lui Isus în această scenă. Ucenicii aud un simplu și banal mesaj care spune „veniți după mine”. Se pare că acest lucru este esențial, definitoriu – să fii invitat, să ți se adreseze maestrul, iar în acest caz Dumnezeu însuși. Este clară aluzia la contextul epocii, atât din spațiul iudeu, cât și din cel greco-roman, care indică importanța relației maestru-ucenic pentru spațiul cultural și religios antic. Creștinismul presupune perpetuarea acestei invitații, acestui gest decisiv al lui Dumnezeu de a se adresa omului și de a-i respecta libertatea deciziei. Acest tablou al chemării primilor ucenici ne amintește de o scenă biblică similară din Vechiul Testament (1 Împ. 19:19-20). Profetul Ilie își alege ucenicul aflat la munca câmpului fără să intre în vorbă, fără să dea explicații, ci realizând un gest simbolic: pune mantaua sa pe umerii ucenicului. Răspunsul este imediat. Elisei își lasă munca, părinții și casa și îl urmează pe maestrul său în slujba Domnului. Similar, în cazul pescarilor, când învățătorul face chemarea, ucenicii răspund, sunt gata de acțiune. Aceștia par să fi intuit importanța gestului de a fi invitați să fie discipolii lui Isus Cristos, par a fi pregătiți pentru această întâlnire. Un vechi proverb spune că „atunci când ucenicul este gata apare și maestrul”. Pericopa evanghelică nu ne dă detalii cu privire la această pregătire, despre ce ar presupune ea. Nu ne spune cât de pregătiți erau ucenicii și câtă știință aveau ei despre identitatea lui Isus sau despre planul lui Dumnezeu cu poporul Israel. Însă ne indică efectul chemării, promptitudinea răspunsului și răsturnarea ce o produce. Este posibil ca destinatarii inițiali ai acestei evanghelii să fi avut nevoie de o asemenea încărcătură, de o imagine care să surprindă rolul decisiv al chemării lui Isus și răsucirea ființei discipolului care acceptă să îl urmeze. Probabil că și cititorul de astăzi are nevoie de o asemenea perspectivă.

În al treilea rând, la fel de laconic, textul biblic subliniază o nouă identitate pentru discipoli. Sugestiv, plecând de la statutul și meseria ucenicilor, Isus promite o devenire care să îi facă apți pentru o misiune specială. Sintagma „pescari de oameni” nu este întâmplătoare. Pe de o parte, ea vizează constituția și caracterul celor aleși de Isus, iar pe de altă parte, o încărcătura simbolică ce are o lungă tradiție spirituală. Ideea pescuitului de oameni nu este nouă. Ea apare în tradiția platonică cu semnificația de a căuta discipoli, de a crea relații de tipul maestru-ucenic. Tema este prezentă și în spiritualitatea iudaică – găsim ideea la profeți, unde Dumnezeu este prezentat ca un pescar de oameni, dar și în relațiile dintre credincioși, așa cum sugerează profetul Ieremia în capitolul 16 sau cum era utilizată sintagma în comunitatea de la Qumran. În Noul Testament, primul pescar de oameni este Isus. El își caută ucenicii și îi invită să îl urmeze, să intre într-un proces de devenire și să își construiască o nouă identitate. Țelul uceniciei este ca discipolii să devină asemenea maestrului lor. Isus le spune de la început care îi sunt așteptările, ce trebuie să devină cei chemați. Ucenicia nu este un scop în sine. Ea este un instrument, o cale prin care oamenii se transformă, se maturizează și devin continuatorii operei învățătorului lor. Pentru discipoli, calitatea de pescari de oameni presupune ca într-o zi ei să fie în poziția lui Isus și să fie capabili să cheme oameni pe care să îi ucenicească. La plecarea din lume, Cristos lasă celor doisprezece acest mandat, să meargă în lume să ucenicească neamurile, adică să facă ceea ce l-au văzut pe el făcând. Dinamica operei divine în lume presupune această legătură strânsă dintre generații, acest proces continuu de investire în oameni, de a-i face apți să ducă mai departe viața și misiunea lui Isus. Din fericire, Învățătorul nu a lăsat în urmă o instituție sau un sistem religios formal care să asigure asta. A lăsat modelul onest și transparent al propriei experiențe cu discipolii săi; a lăsat un sistem de valori, o înțelegere despre natura realității și a lui Dumnezeu, un mesaj coerent despre cum omul își poate atinge destinul etern. Toate acestea au fost trăite, turnate în viața sa concretă și a ucenicilor săi în contextul evreiesc al lumii antice. Dorința lui a fost ca acest model, această strategie să continue de la o generație la alta, în contexte noi, cu oameni diferiți, cu probleme specifice, însă cu aceeași miză și cu același scop.

Reclame